Cele trei poeme filozofice pentru Sanda, de Constantin Noica…Le-am descoperit cind aveam vreo 17 ani, si parca ma revad la Bucuresti, citindu-le unei prietene, o fata pe care o cunoscusem acolo, la olimpiada nationala de latina…ma revad pe inserat, ascunsa privilor in ogiva unei ferestre vechi a liceului Iulia Hasdeu, unde eram cazati, citindu-i aceste poeme ale lui Noica… Vocea imi curgea atunci calda, si inexplicabil emotionata, adunind in inserare si imprejurul ferestrei alti liceeni, opriti sa asculte cuvintele magice, uitind pentru citeva clipe de regulile declinarii a treia… De unde sa stiu ca intr-un anume fel, imi citeam destinul. De altfel, nu am mai revazut-o niciodata pe fata aceea.

Am gasit aceasta inregistrare pe Youtube (e impresionant ce poti gasi pe Youtube!…) si vocea lui Noica (pe care nu o cunosteam si pe care mi-o inchipuiam altfel, mai blinda poate si mai catifelata), recitand primul poem, imi pare austera si neiertatoare, apasind pe cuvinte cu neclintirea unui judecator a Lumii de apoi. Cuvintele poemului devin aspre, cazind greu, ca niste pietre pe o lespede de marmura. Sunetul casant al vocii, apasind pe fiecare silaba, contrasteaza puternic cu seninatatea poemului ce invita la regasire. Cu toate astea, ma bucur ca l-am gasit, chiar si in aceasta forma audio. Eu cautam textul pe Internet, cautam cuvintele, as fi vrut sa mi-l mai recitesc eu insami macar o data, sa reascult cuvintele intelepte indulcite de o voce mai iertatoare, vocea celui plecat, a celui ce ar vrea sa se adune, insa nu mai stie cind, si nici unde, si nici cu cine…

Ieri s-au implinit 23 de ani de cind a murit tatal meu. E mult 23 de ani. Uitzi… ieri, de exemplu, am uitat ca e 4 ianuarie, mi-am adus aminte astazi. Uitzi multe…uitzi cum arata, uitzi sunetul vocii, uitzi culoarea ochilor. Se uita multe. Ramin frinturi de amintiri, prea vagi si prea indepartate ca sa-tzi mai scurga vreo lacrima. De mult nu am mai plins de dorul lui tata. A fost atit de putin prezent in viata mea, incit m-am obisnuit cu acest gol, cred, inainte sa moara.

Ceva, insa, imi amintesc bine de tot : ultima data cind l-am vazut in viata. Pleca la parintii lui. Ai mei, din pacate, nu mai erau impreuna. Tata venise sa ma vada si acum pleca. Nu stiam ca peste citeva luni nu va mai fi. Insa tristetea ce am simtit-o atunci, uitindu-ma cum urca in autobuzul ce trebuia sa-l duca la gara, nu o voi uita niciodata. Tin bine minte ca i-am spus mamei mele, care incerca sa ma linisteasca, ca « mi-e tare urit ». Simteam un gol amarnic, in cele mai adinci unghere ale sufletului. Nu ma inselam: simteam pustiul mortii, il simteam fara sa stiu ce e, dar stiind ca e ceva rau, ceva ce ma intrista mult peste puterile mele. Ceva ce ma facea sa-mi fie … « tare urit »…

Tatal meu, Truta Stefan, s-a stins din viata pe 4 ianuarie 1987.
Tatal lui Mihai, Nicolae Sava, s-a stins din viata pe 5 ianuarie 1993.

Au fost oameni deosebiti, parinti minunati, si au plecat prea repede, lasind un gol imens in sufletele noastre.

Dumnezeu sa-i odihneasca in pace!

Pentru tatal meu, un impatimit de Julio Iglesias (de cite ori nu i-am spus ca e plictisitor acest Julio Iglesias si ca nu pricep ce-i place…), Me olvidé de vivir (Am uitat sa traiesc…)

Pentru tatal lui Mihai, piesa lui preferata, pe care a ascultat-o atit, incit spunea ca se tocise discul…”El condor passa” (Zborul condorului) in interpretarea trupei “Los Calchakis”

Ne lipsiti atit de mult…cit nu se poate spune in cuvinte.

Anul acesta a fost al doilea an in care copiii nostri, Stefan si Dora, au umblat cu colinda, impreuna cu alti copii romani. Copiii se pregatesc cu doua saptamini inainte, si apoi merg din casa in casa, colindind si aducind bucurie familiilor lor. E impresionant sa-i vezi cu cit suflet participa, de la cei mai mici, cei de virsta gradinitei, pina la cei mai mari, adolescentii. Toti foarte frumosi, unii in costumele traditionale, aduse din tara si pastrate cu grija pentru acest moment al anului. Le multumim ca ne-au cinstit casa si ii asteptam si la anul!