Oh! Cât timp trecu!
Miriapozi cu lungi meschine trupuri,
solzoși cu mici mizerii străbătând nisipul…
Oh! Vino Doamne
suflând nebănuit –
ce-am mai făcut?
Și ce-am făcut,
în sterpe săli de cinema?
Unde s-au dus, când au murit,
nenorociții noștri de milogi?
Să fie El?
În orice șleampăt beat
cu mâna-ntinsă-n centru, ce șade răstignit,
și urlă-n limba-Ți neștiută:
De ce-ai murit?

De ce-ai murit,
tu inimă nebună?
Revino!
Iar!
Să tremuri!
Cald!
Când fulgul dalb
coboară strâmb pe visul geam,
păzind sălbatec,
un ultim prunc pribeag…

Dar nu pica!
Oh, nu! Nu pica și tu,
din lanul de secară!
O clipă, fu…
Se duse…

miroase-n frunze iar a scrum
aud trecând prin șuier fum
și începe iar o lume strâmb,
țimțum, țimțum

oh, mic copil plăpând
ce cade blând
trecând prin nenceputul frânt
in ritm tălâmb
țimțum, țimțum

și pași-s sânge ud plângând,
oh mamă! mort pe caldarâm
cu sufletul nebun
și fum
țimțum, țimțum

Un popă tâmp
se-nchină iară la Mamun
pucioasă, scrum,
țimțum, țimțum.

dac-aș porni cu pumnu-mi strâmb,
să fie fum, să îi zugrum
să fie iar un început de drum,
țimțum, țimțum…

Mihai

Ne recunoaștem din ce în ce mai greu
în pijamalele noastre cu găuri.

Mai lasă să treacă o iarnă,
Și-apoi om vedea….

Mihai

Să ne ascundem tăcuți sub zăpada murdară,
ascultând adormiți, picurând,
țurțurii inimii noastre.
M-am săturat de verile roșii,
lăsând dupa ele,
miresme de fum.
N-am sa mai vreau nici toamne.
Lasă-l să doarmă pe Rilke.
Om urla asmuțiți de nămeți.
Să șuiere vântul tiptil dând târcoale
igluului nostru sleit.
Facă-se voia reginei de gheață,
să cearna cu fulgii
de sânge-nchegat.
S-avem ca unica rază de soare
ultima borta de cui.

Mihai Sava

Oh!
Cât verde avea,
Nebunul val,
Ce îmbrățișa
Răsăritul,
Intrat pieziș
În infinitul
ochilor tăi.

Mihai Sava

Silence

oh, suflete, cum ai să faci?
Cum ai să vorbești ca un clown fără gură
și fără aripi și fără vise și fără atomii stelelor moarte?
Cum ai să vezi,
În oglinda-tunel
Nenumaratele cifre și litere,
descrescând și arzând,
În neputința de a fi Timp?

Mihai Sava

In reveriile tale, eu levitam…

În patul strâmt,
tânguind automnal,
Lânga ceasul cu clopot,
Și mirosul de praf, funerar:

Eu, fără aripi, atunci, levitam.

Mihai Sava

Tu ești cea mai frumoasă poezie a mea.

Mai pune-mi s-ascult Mahler
fă-ma visul iubirilor tale,
sa rupă flautul suflet din noi.
Mai fă-te o data cu rouă si cozi de fetiță
si cântă-mi, si spune-mi si deapănă-mi iar
povestea bunicii,
cum te-ascundea-n truditele gânduri.

Uită-te, alintă-ma, ninirește-mă
Si ascunde-mă morții,
să fim una cu plânsetul ploii.
Focul ne gâdile galeș
și-ntinde-mi aripile,
să zburăm sus,
să topim cu buzele noastre,
toți norii de gheață.

Mai pune-mi s-ascult Brahms
Fă-ma rugăciune de foc
și lasă-ma să fiu,
într-o seară de vară,
geamăt îngerului tau.

Trece-mi mâna ta prin visele mele,
Alintă-mă, ninireste-mă, uită-mă
Tu cântec iubit, să nu mă cunoști,
Să ne-ntâlnim iar, doi straini,
Îmbătându-ne, povestindu-ne
În apusul ceramic…

Mai lasă-mă să fiu,
În verdele tău absolut
Singurul bocet uitat pe pământ.

Mihai Sava

poezie – suflet câmp!
Un Cuvânt,
mărite Doamne:
fă-ne roua sub mormânt,
plecăciuni cu iasomie
or să fie
lânga vânt.
Dorul care-o sa ramâna,
spulberă-l cu vraja-ţi tare
să ne treacă,
rând pe rând,
câte-o cifră, cât mai mare,
pe cioplitul legământ.

Mihai Sava

azi m-au trezit bezmeticele gînduri.
mi-am amintit de primul scîncet,
un bocet scrîşnet, înfăşat în lacrimi.
încercam cu braţele să-l apăr
de răul lumii.
Îl ţin şi-acum lipit de suflet,
în ochii lui timizi
mi-aduc
aminte frigul
si ninsul tăvălug.

Mihai Sava