Nu pot explica anxietatea cu care m-am trezit dimineata aceasta. Sa fie visul copilului pe care voiam cu orice pret sa il protegez? Nu am gasit raspuns, insa amintirea lui m-a dus cu gindul la un scurt film de animatie care a luat Oscarul in aceasta categorie. Fara sa divulg subiectul, filmuletul e atit de bine facut, atit de simplu si de curat, nimic nu lipseste, nimic nu e de prisos. E vorba de ceea ce afla orice parinte in foarte precisul moment cind aude primul scincet : mereu vei voi sa ii aperi, si nu intotdeauna vei reusi. Incapabila sa previna inevitabilul, iubirea supravietuieste totusi miraculos, e cea care se transmite, cea care ramine…if anything happens.

Vara a venit grabita, ca in fiecare an, gonind primavara care parca nici nu a existat. Primaverile sint scurte in tara asta unde iarna domneste 6 luni din an. “Mon pays ce n’est pas un pays, c’est l’hiver”…Poetul a spus-o, si a spus adevarul, le poète maudit!!! Nu as fi crezut vreodata ca-mi va fi dat sa traiesc intr-o tara nordica, atit de diferita de ceea ce sint in cel mai profund “eu”…Dar ne obisnuim cu toate, chiar si cu iarna, chiar si cu trecerea timpului, pe care il percepi altfel dupa, sa zicem…29. Cel putin in cazul meu asta a fost pragul: 29. Atunci am inceput sa simt ca-mi scapa printre zile si nopti, Timpul, nestiind cum, nestiind cind si mai ales nestiind de ce…29…Da, de atunci pina si iernile au devenit inspaimintator de scurte.

Liliacul din curte s-a scuturat. Inflorise acum doua saptamini. Vine iarna…

Nu pot sa cred ca a trecut mai mult de un an de cind nu am scris nimic pe acest blog…Nu ca nu ar fi fost tentative, au fost, nenumarate, incepute de cele mai multe ori seara, inainte de a adormi, intr-o stare aflata undeva intre somn si trezie, cind gindurile se aseaza cu usurinta in fraze bine intoarse dintr-un condei imaginar. Si nu ca nu ar fi fost cind, timp este, desigur, nu exista scuze, timp este, starea de a face ceva, ea…lipseste. Ori poate ca starea exista, poate ca insesi gindurile se refuza actului de a scrie, poate ca ar trebui sa ramina acolo unde le este lor mai bine, gindurile astea, ascunse de priviri indiscrete, scrutatoare…La ce bun sa le arati in splendida lor nulitate, la ce bun sa scoti la lumina neputinta lor de a se materializa in cuvinte…?!

Ei uite, de data asta am sa le las sa iasa din gaoace, cum or fi…Habar nu am de ce acum, azi, la ora 2 trecute de dupa amiaza si de ce nu miine, ori ieri, ori altadata…Poate pentru ca nu am nimic de spus, daca as fi avut cu adevarat ceva de spus, cartile mele ar trona la ora asta pe rafturile bibliotecilor, ar fi devorate de cautatorii de adevar, ar…exista. Daca as fi avut cu adevarat ceva de spus, as fi vorbit, desigur, de frica asta de moarte care ma locuieste de cind ma stiu, si de care uit in fiecare zi si de care imi amintesc in fiecare zi. As fi vorbit poate de nostalgie, o da…nostalgia acelor ani in care moartea parea inca departe. As scrie despre Dumnezeu, despre incrincenarea cu care vreau sa cred in existenta Lui, caci altfel, “totul este cenusa”, cum spunea si Eliade asta… As scrie despre iubire, doar ca mi-e frica ca ma repet, caci am spus deja ca as scrie despre Dumnezeu, si El este iubire, ce altceva ar putea fi?…As scrie despre iertare, uite, asta ar fi un subiect crincen, caci nu am fost niciodata capabila sa iert, ori sa uit… As scrie despre regrete, despre vina, despre disperare…As scrie cu disperare despre disperare. As scrie cu iubire despre iubire. As scrie cu disperare despre iubire.

Daca as avea ceva de spus, v-as da intilnire deseori pe acest blog, v-as invita sa ma cititi, sa-mi raspundeti, sa ma provocati… V-as invita sa ne intilnim in acest spatiu virtual, sa gindim impreuna, sa ne intrebam impreuna, sa ne minunam impreuna…Dar nu am nimic de spus. Desi trist pentru mine, ramine un fapt lipsit de importanta pentru voi. Atunci de ce mai vorbesc despre asta si va fac sa va pierdeti vremea?…

…Poate pentru ca …Nu pot sa cred ca a trecut mai mult de un an de cind nu am scris nimic pe acest blog…Nu ca nu ar fi fost tentative, au fost, nenumarate, incepute de cele mai multe ori seara, inainte de a adormi, intr-o stare aflata undeva intre somn si trezie, cind gindurile…

Sint prea obosita ca sa scriu si cu toate astea, mi-e atit de dor de spatiul acesta care imi era atit de familiar acume citeva luni iar acum mi-a devenit atit de strain… Strain si gol, nimic nu pare destul de important ca sa fie scris, ca sa ramina, asta e ideea.

Bineinteles ca nu se intelege nimic din ce scriu, nici nu e nimic de inteles. E 1 noaptea si inca nu vreau sa ma duc sa dorm, in ciuda somnului care imi apasa greu pleoapele. Sint seri in care nu vreau sa adorm, parca timpul care se scurge devine palpabil, il simt cum fuge, si atunci vreua sa mai stau treaza, sa mai simt, sa mai stiu, sa-mi mai fac iluzii ca am totul sub control.

E vara, e frumos si miine plecam spre ocean. Ne asteapta o veche prietena, va fi desigur bizar sa ne regasim, asa, deodata, in lumea asta in care am aterizat amindoua din voia destinului. Anticipez bucuria drumului, a cafelei bauta pe fuga, hai grabitzi-va, ati pus tot ce trebuie in bagage…Daca da, atunci, hai, imbarcarea, ne asteapta oceanul si un pahar devin baut in compania unei vechi prietene…

In amintirea serilor din Copou si din Tudor, desigur…

Credeam, naivii de noi, ca vom scapa, dar n-a fost sa fie. Acum o saptamina, subiectul prezent pe buzele tuturor era « la douceur de l’hiver cette année »…
Quelle innocence, mon Dieu, d’y croire! Il faut se méfier de l’hiver, du Québec, du froid, comme on se méfie des loups et des renards. Comme on devrait se méfier souvent des gens. Comme on devrait aussi se méfier parfois de nous-mêmes.

*********

Frigul extrem ce a dat peste noi de citeva zile da o culoare metalica zapezii, care pare, daca asta e posibil, si mai alba, si mai rece. Ca si cum Craiasa Zapezilor din povestea lui Andersen ar fi atins cu sufletu-i de gheata totul. Ca si cum nimic nu ne mai poate salva de albul acesta impersonal, devastator.

*********

…Frig in oase, frig in suflete.

*********

Rationalul nu poate intotdeauna raspunde intrebarilor. Cum ar mai putea creierul tau obosit de argumentele altora sa mai stie, sa mai distinga binele de rau? Si atunci, ce ramine de facut? …

…Roaga-te, pelerinule, poate vei gasi raspunsul in inima.

*********

L’hiver, nous irons dans un petit wagon rose
Avec des coussins bleus.
Nous serons bien. Un nid de baisers fous repose
Dans chaque coin moelleux.