If anything happens I love you

Nu pot explica anxietatea cu care m-am trezit dimineata aceasta. Sa fie visul copilului pe care voiam cu orice pret sa il protegez? Nu am gasit raspuns, insa amintirea lui m-a dus cu gindul la un scurt film de animatie care a luat Oscarul in aceasta categorie. Fara sa divulg subiectul, filmuletul e atit de bine facut, atit de simplu si de curat, nimic nu lipseste, nimic nu e de prisos. E vorba de ceea ce afla orice parinte in foarte precisul moment cind aude primul scincet : mereu vei voi sa ii aperi, si nu intotdeauna vei reusi. Incapabila sa previna inevitabilul, iubirea supravietuieste totusi miraculos, e cea care se transmite, cea care ramine…if anything happens.

Gind de seara

Vara a venit grabita, ca in fiecare an, gonind primavara care parca nici nu a existat. Primaverile sint scurte in tara asta unde iarna domneste 6 luni din an. “Mon pays ce n’est pas un pays, c’est l’hiver”…Poetul a spus-o, si a spus adevarul, le poète maudit!!! Nu as fi crezut vreodata ca-mi va fi dat sa traiesc intr-o tara nordica, atit de diferita de ceea ce sint in cel mai profund “eu”…Dar ne obisnuim cu toate, chiar si cu iarna, chiar si cu trecerea timpului, pe care il percepi altfel dupa, sa zicem…29. Cel putin in cazul meu asta a fost pragul: 29. Atunci am inceput sa simt ca-mi scapa printre zile si nopti, Timpul, nestiind cum, nestiind cind si mai ales nestiind de ce…29…Da, de atunci pina si iernile au devenit inspaimintator de scurte.

Liliacul din curte s-a scuturat. Inflorise acum doua saptamini. Vine iarna…

Conditional prezent

Nu pot sa cred ca a trecut mai mult de un an de cind nu am scris nimic pe acest blog…Nu ca nu ar fi fost tentative, au fost, nenumarate, incepute de cele mai multe ori seara, inainte de a adormi, intr-o stare aflata undeva intre somn si trezie, cind gindurile se aseaza cu usurinta in fraze bine intoarse dintr-un condei imaginar. Si nu ca nu ar fi fost cind, timp este, desigur, nu exista scuze, timp este, starea de a face ceva, ea…lipseste. Ori poate ca starea exista, poate ca insesi gindurile se refuza actului de a scrie, poate ca ar trebui sa ramina acolo unde le este lor mai bine, gindurile astea, ascunse de priviri indiscrete, scrutatoare…La ce bun sa le arati in splendida lor nulitate, la ce bun sa scoti la lumina neputinta lor de a se materializa in cuvinte…?!

Ei uite, de data asta am sa le las sa iasa din gaoace, cum or fi…Habar nu am de ce acum, azi, la ora 2 trecute de dupa amiaza si de ce nu miine, ori ieri, ori altadata…Poate pentru ca nu am nimic de spus, daca as fi avut cu adevarat ceva de spus, cartile mele ar trona la ora asta pe rafturile bibliotecilor, ar fi devorate de cautatorii de adevar, ar…exista. Daca as fi avut cu adevarat ceva de spus, as fi vorbit, desigur, de frica asta de moarte care ma locuieste de cind ma stiu, si de care uit in fiecare zi si de care imi amintesc in fiecare zi. As fi vorbit poate de nostalgie, o da…nostalgia acelor ani in care moartea parea inca departe. As scrie despre Dumnezeu, despre incrincenarea cu care vreau sa cred in existenta Lui, caci altfel, “totul este cenusa”, cum spunea si Eliade asta… As scrie despre iubire, doar ca mi-e frica ca ma repet, caci am spus deja ca as scrie despre Dumnezeu, si El este iubire, ce altceva ar putea fi?…As scrie despre iertare, uite, asta ar fi un subiect crincen, caci nu am fost niciodata capabila sa iert, ori sa uit… As scrie despre regrete, despre vina, despre disperare…As scrie cu disperare despre disperare. As scrie cu iubire despre iubire. As scrie cu disperare despre iubire.

Daca as avea ceva de spus, v-as da intilnire deseori pe acest blog, v-as invita sa ma cititi, sa-mi raspundeti, sa ma provocati… V-as invita sa ne intilnim in acest spatiu virtual, sa gindim impreuna, sa ne intrebam impreuna, sa ne minunam impreuna…Dar nu am nimic de spus. Desi trist pentru mine, ramine un fapt lipsit de importanta pentru voi. Atunci de ce mai vorbesc despre asta si va fac sa va pierdeti vremea?…

…Poate pentru ca …Nu pot sa cred ca a trecut mai mult de un an de cind nu am scris nimic pe acest blog…Nu ca nu ar fi fost tentative, au fost, nenumarate, incepute de cele mai multe ori seara, inainte de a adormi, intr-o stare aflata undeva intre somn si trezie, cind gindurile…

Ginduri imprastiate

Sint prea obosita ca sa scriu si cu toate astea, mi-e atit de dor de spatiul acesta care imi era atit de familiar acume citeva luni iar acum mi-a devenit atit de strain… Strain si gol, nimic nu pare destul de important ca sa fie scris, ca sa ramina, asta e ideea.

Bineinteles ca nu se intelege nimic din ce scriu, nici nu e nimic de inteles. E 1 noaptea si inca nu vreau sa ma duc sa dorm, in ciuda somnului care imi apasa greu pleoapele. Sint seri in care nu vreau sa adorm, parca timpul care se scurge devine palpabil, il simt cum fuge, si atunci vreua sa mai stau treaza, sa mai simt, sa mai stiu, sa-mi mai fac iluzii ca am totul sub control.

E vara, e frumos si miine plecam spre ocean. Ne asteapta o veche prietena, va fi desigur bizar sa ne regasim, asa, deodata, in lumea asta in care am aterizat amindoua din voia destinului. Anticipez bucuria drumului, a cafelei bauta pe fuga, hai grabitzi-va, ati pus tot ce trebuie in bagage…Daca da, atunci, hai, imbarcarea, ne asteapta oceanul si un pahar devin baut in compania unei vechi prietene…

In amintirea serilor din Copou si din Tudor, desigur…

Ginduri moarte de frig

Credeam, naivii de noi, ca vom scapa, dar n-a fost sa fie. Acum o saptamina, subiectul prezent pe buzele tuturor era « la douceur de l’hiver cette année »…
Quelle innocence, mon Dieu, d’y croire! Il faut se méfier de l’hiver, du Québec, du froid, comme on se méfie des loups et des renards. Comme on devrait se méfier souvent des gens. Comme on devrait aussi se méfier parfois de nous-mêmes.

*********

Frigul extrem ce a dat peste noi de citeva zile da o culoare metalica zapezii, care pare, daca asta e posibil, si mai alba, si mai rece. Ca si cum Craiasa Zapezilor din povestea lui Andersen ar fi atins cu sufletu-i de gheata totul. Ca si cum nimic nu ne mai poate salva de albul acesta impersonal, devastator.

*********

…Frig in oase, frig in suflete.

*********

Rationalul nu poate intotdeauna raspunde intrebarilor. Cum ar mai putea creierul tau obosit de argumentele altora sa mai stie, sa mai distinga binele de rau? Si atunci, ce ramine de facut? …

…Roaga-te, pelerinule, poate vei gasi raspunsul in inima.

*********

L’hiver, nous irons dans un petit wagon rose
Avec des coussins bleus.
Nous serons bien. Un nid de baisers fous repose
Dans chaque coin moelleux.

Tu fermeras l’oeil, pour ne point voir, par la glace,
Grimacer les ombres des soirs,
Ces monstruosités hargneuses, populace
De démons noirs et de loups noirs.

Puis tu te sentiras la joue égratignée…
Un petit baiser, comme une folle araignée,
Te courra par le cou…

Et tu me diras : “Cherche !”, en inclinant la tête,
– Et nous prendrons du temps à trouver cette bête
– Qui voyage beaucoup…

Arthur Rimbaud “Rêvé pour l’hiver”

Doar ginduri

Uneori, in micul meu cuib de cuci, ma intreb de ce exista diferentze, de ce unii copii sint « altfel », unii mai etichetati, altii mai putin. Si noi, cei in alb, ne tot invirtim in jurul lor, incercind una, alta, si nestiind, de fapt, nimic.

***

Inginerii construiesc trenurile, artistii se servesc de ele sa creeze vise. Asa se nascu “Dodesukaden”.

***

Nu cred ca mai stiu incotro sa caut raspunsuri. Trebuie sa accept ca unele nu le voi afla niciodata. Nu am nici o certitudine, in afara de cea a mortii si a vremii. Spun astia ca miine ninge…

In vino veritas

Ce frumosi eram cind eram tineri!mi-ai spus, nici macar nu ne era frica de moarte, acum o simtim peste tot, in genunchi, in coaste, in git, acum ti-e frica ca devii batrina, acum te gindesti din ce in ce mai des la moarte, atunci nu-ti era teama de nimic, iar moartea era atit de departe…

Ce frumosi eram cind eram tineri!ai spus…Si vinul raspindea arome de pruna coapta si ciocolata amaruie…

XXXI

Traiesc iar anii tineri. Aprinsul tamâios
În flacari sa ma arda, caci, iata, vine ceata.
Vin! Nu importa care. Nu sunt pretentios.
Pe cel mai bun gasi-l-voi la fel de-amar ca viata.

XIV

Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,
Iar moartea n-o sa-i schimbe rotundul si splendoarea.
Si nimeni nu-i sa-mi spuna ascunsul tâlc al spumii:
Ce sens avu venirea? Si-acum, ce sens plecarea?

XXXII

Am întrebat Savantul si-am întrebat si Sfântul,
Sperând c-au sa ma-nvete suprema-ntelepciune.
Si dupa-atâta râvna atât se poate spune:
Ca am venit ca apa si-o sa plecam ca vântul.

Omar Kayyam “Catrene”

La pensée du jour

Stau intr-o cafenea si sorb linistita dintr-un cappuccino. Sint in Saint-Lambert, un mic orasel de « banlieu », iar cafeneaua e tinuta « de toute evidence » de o familie de italieni. « Café Triesta » e cocheta, mese mici, majoritatea clientilor pensionari. Au iesit probabil la o plimbare si s-au oprit sa-si bea cafeaua si sa ia micul dejun. Ma uit la fetzele lor : linistite, senine, impacate… « paisibles », desigur, e cuvintul care imi vine in minte. Ma intreb, in acelasi timp, daca asa vor arata si batrinetile mele…Probabil ca da, imi spun, daca voi ajunge pina atunci.
Imi vin in minte rindurile amare scrise de o prietena, pe blog, despre batrinii Romaniei…Imi vin in minte si conversatiile telefonice pe care le am, saptaminal, cu mama si matusa mea, ramase acasa : ceea ce imi impartasesc ele de fiecare data e departe de linistea si seninatatea batrinilor din fata mea. « Noroc ca ati plecat, mama, ca nu stiu ce ati fi facut aici!… ». Da stiu, noroc ca am plecat, altfel ce ar fi facut ele acolo, cu pensiile lor de mizerie…In fine…Citesc rindurilor unora si altora care au plecat si care simt, ca si mine, ca nu se mai pot intoarce, ca ceva in mintea nostra e rupt pentru totdeauna. Sigur, cu sufletul e altceva. Dar si boala sufletului are leac. Ca orice pe lumea asta, imi spun, sorbind ultima picatura de cappucino.
Ma ridic, platesc, si ies. Pe strazi, aceeasi pace, acelasi calm, aceeasi bunastare. Totul pare foarte simplu aici, totul pare foarte complicat, chiar imposibil, acolo. Refuz sa ma mai intreb de ce.
E cald si umed. In aer se simte furtuna.

O veche poveste

Intilnire in Samarra (o veche poveste)

Zise Moartea: « Era odata un negustor in Bagdad care isi trimise servitorul la piata sa cumpere de-ale gurii. Nu trecu mult timp si servitorul se intoarse, alb la fata si tremurind, spunind stapinului :
« Stapine, mi s-a intimplat ceva inspaimintator. Cind eram in piata, o femeie din multime m-a inghiontit si cind m-am intors am vazut ca era Moartea. S-a uitat la mine si m-a amenintat ridicind miinile asupra-mi. Stapine, ajuta-ma, imprumuta-mi calul tau, sa plec cit mai departe de Bagdad,sa scap de soarta care ma asteapta. Ma voi duce in Samarra si acolo Moartea nu ma va gasi»
Stapinul, milos, ii da calul, servitorul il incaleca si, indemnind calul din pinteni, se indeparta cit putea de iute in galop. Mai apoi, stapinul se duse si el la piata si ma zari in multime. Atunci veni spre mine si ma intreba :
« De ce l-ai amenintat pe servitorul meu ridicind miinile asupra-i cind l-ai vazut azi-dimineata? »
« Nu l-am amenintat deloc, i-am raspuns, am facut doar un gest de grozava mirare, vazindu-l aici, in Bagdad, caci eu aveam intilnire cu el in seara asta, in Samarra. »

Traducere libera dupa:

“An appointment in Samarra”, an old story:

Death speaks: There is a merchant in Baghdad who sent his servant to buy provisions from the market and in a little while the servant came back, white and trembling, and said, Master, just now when I was in the market-place I was jostled by a woman in the crowd and when I turned I saw it was Death that jostled me.
She looked at me and made a threatening gesture; now, lend me your horse, and I will ride away from this city to avoid my fate. I will go to Samarra and there Death will not find me.
The merchant lent him his horse, and the servant mounted it, and he dug his spurs in its flanks and as fast as the horse could gallop he went. Then the merchant went down to the market-place and he saw me standing in the crowd and he came to me and said, Why did you make a threatening gesture to my servant when you saw him this morning?
That was not a threatening gesture, I said, it was only a start of surprise. I was astonished to see him in Baghdad, for I had an appointment with him tonight in Samarra.