Ia două mulţimi şi fă o relaţie.
să nu fie o funcţie.
pentru ca în relaţie, copacul se poate tranforma în suflet,
şi reveni vioară în flăcări,
de asta nu trebuie să te opreşti la geam, privindu-te.
trebuie să-i spui fetei care trece că există
şi că tu eşti regizorul mersului ei de ştrengar.
dacă ochii sau buzele ei sunt strâmbe,
zi-i să le mişte într-o unduire uşoară
şi dă-i un heteronim, să o cheme altfel,
şi să fie atât de frumos încât rujul
să nu mai fie scutul, ci focul ei pentru ea însăşi.
Lasă-i mintea dezordonată să se dezlănţuie,
fugăreşte-o prin iad şi nu deznădăjdui,
fă doar ca şi cum limitele de sus şi cu integralele duble
să nu dea decât o suprafaţă de forma unui sân bun de strâns în palmele lui,
şi ale celor dimprejurul nostru.
Nu e decît o coborâre cu o imagine mişcată,
e doar fluid de cuvinte ca un scandat şamanic,
de undă slavă, venit dintr-o siberie pârjolită de soare,
lavă a permafrostului primordial.
Pleacă apoi călare pe un bulgăre buildungs,
ori mai bine întinde mâna şi ia-ţi litera,
de sub pleoapa orbului rostitor de mitice săbii
şi plimbă-te cu quihotescul alai, la hanul trăznit,
mirosind a gard verde şi stufărie de pluş,
rotit în foaie de viţă de vie, cu bobul mărunt,
aproape de ochiul ei, să-ţi vadă sufletul monstru,
ca un montaj în colaj, de trei poze nud, cu cuc mare.
filmul e trecut prin dârmon,
şi are finalul puţin brutal, cu black-out banal,
şi trezire ziua în amiaza mare,
în plin centru vechi, cu dâre de plumb, pe glonţul din tâmplă.
Visul curge, ne vorbim de ultima ispravă literantă,
adulmecăm viaţa care ne fuge printre urechile acului de seringă,
muget mut de munch la torpedoul zilei de apoi.
blogging
5