“Daca Dumnezeu nu exista, totul este cenusa.” (Mircea Eliade)

Tuturor celor ce treceti pe aici, va dorim Sarbatori Luminate!!!!

Shtefana si ai ei

Despre religiozitate si crestinism in poezia lui Eminescu nu se vorbea, desigur, deloc in vremurile cind eu am studiat pe bancile scolii (vorbesc de scoala generala si de liceu). Chiar si mai tirziu, studenta la Facultatea de Litere in Iasi, nu imi amintesc sa fi auzit prea mult vorbindu-se despre acest subiect (cel putin nu la cursuri). Mai tirziu, pregatindu-mi lucrarea de dizertatie pentru a obtine diploma de master, am petrecut ore ce le-as califia de sublime in compagnia operelor complete. Atunci am inceput sa descopar -printre altele – o alta fatza, prea mult si injust ascunsa, a creatiei poetului, si anume poezia religioasa.

Am recitit “Rugaciunea unui dac” acum, in Postul cel mare, in preajma sarbatorii Pastelui. Ma cutremura aceasta poezie, aceasta ruga crestina. Cel ce se roaga nu cere nici mai mult, nici mai putin, decit sa fie ultimul dintre muritori, caci “cei din urma vor fi cei dintii in Imparatia lui Dumnezeu”. Cere, cu alte cuvinte, mintuirea. Intoarce celalalt obraz, cere sa patimeasca, urmind cuvintele si indemnul Scripturii, caci numai facind sa dispara existenta sa muritoare, cealalta viata, cea vesnica, devine posibila.

RUGÃCIUNEA UNUI DAC

Astfel numai, Pãrinte, eu pot sã-ti multumesc,
Cã tu mi-ai dat în lume norocul sã trãiesc.
Sã cer a tale daruri, genunchi si frunte nu plec,
Spre urã si blestemuri as vrea sã te înduplec,
Sã simt cã de suflarea-ti suflarea mea se curmã
Si-n stingerea eternã dispar fãrã de urmã!
(1879, 1 septembrie)

Costan Mindrila, teolog si profesor de istoria religiilor, in compania caruia am avut placerea de a petrece ore de neuitat vorbind, intre altele, despre Eminescu, spunea, referitor la religiozitatea acestuia:

“Am convingerea ca Eminescu a murit crestin. Stim asta de la surorile Iurascu, de la unii prieteni care amintesc ca ultimele carti citite de poet au fost Sfanta Scriptura si Patericul velcicovschian. Stim din adnotarile lui facute pe marginea epistolei Sfantului Apostol Pavel catre Corinteni, adnotari ce intruchipeaza o adevarata marturisire de credinta: „Iti este de ajuns puterea mea, caci puterea mea salasluieste in slabiciune… Ma voi lauda cu slabiciunile mele ca sa salasluiasca Duhul lui Cristos in mine”.
Eminescu s-a savarsit din viata, cautandu-L fara incetare pe Dumnezeu. Preluand vorbele Mantuitorului, se intreba inflacarat: „Ce este scris in Lege?… Cum citesti?”. Nelinistea lui era legata de creatie si de sensul adanc al acestei lumi. Cauta formula si prezenta lui Dumnezeu in cele mai diferite domenii – in fizica (a scris si un manual), in medicina, in filosofie, dar mai ales in poezie. Asemenea Sfintilor Parinti, trebuie sa fi inteles ca scopul creatiei lui Dumnezeu nu este doar Binele, ci si Frumosul. Este Armonia suprema, care le inglobeaza pe toate – ceresti si pamantesti. Intr-un text mai putin cunoscut („Mos Iosif”) avem intruchiparea armoniei in prototipul unui calugar alb, care la masa pretindea locul cel din urma, manca numai de post, locuind intr-o camera fara incuietoare, si toate mobilele lui erau lucrate din topor, de mana lui proprie. Cateva scanduri pe doua scaune era patul lui, acoperit doar cu un mindir de paie, iar pe peretii albi ca omatul erau icoane vechi, lucrate de maini calugaresti. Fereastra lui era tot timpul zilei in soare, in timp ce el medita si nu se supara de nimic in lume. Nimeni nu auzea vorba slaba din gura lui. Doar se ruga, dand mainilor de lucru. Lega carti, lucra roti foarte solide si zugravea icoane pe scanduri mici si atent geluite. Nu era pustnic, ci traia in lume, pentru ca ii erau dragi oamenii. N-ar fi putut vietui departe de ei, desi nu le impartasea nici placerile si nici trebuintele lor.
Sa fi cautat Eminescu o noua religie, asa cum afirma unii? In toate si mai ales in opera lui jurnalistica, Eminescu visa sa intruchipeze un model politic si existential cu izvor crestin. Cautarea lui trebuie sa fi fost dublata de o cumplita sfasiere launtrica. Eminescu voia cu toata fiinta lui sa se pocaiasca. Avea doua mari motive pentru asta. Il obseda presupusul blestem ce plana asupra familiei sale, asa cum il obseda un amanunt biografic, neluat in seama de istorici pana acum: ziua lui de nastere fusese ascunsa de parinti si mutata, cu buna stiinta, intr-o alta. Sotii Eminovici au vrut sa ascunda un lucru ce parea cumplit in acea vreme: copilul lor, Mihai, fusese conceput in pacat, in timpul Marelui Post al Pastelui”. COSTAN MANDRILA

Inchei redind citeva din rugaciunile lui Eminescu:

TOT TWAM ASI
Nadejde si`ntarire
Si zid de mantuire
Pre tine castigandu-te
Inghenunchiem rugandu-te
De chinuri ce ne bantuie
Mario, tu ne mantuie
O, Sfanta Marie!

RUGACIUNE
(Opere, vol V)
Rugamu-ne`ndurarilor
Luceafarului marilor!
Din valul ce ne bantuie
Inalta-ne, ne mantuie!
Privirea adorata
Asupra-ne coboara
O maica preacurata
Si pururi fecioara,
Marie.

Fie ca Lumina Invierii sa va gaseasca pregatiti sa o primiti in sufletele si in inimile voastre!

Paste fericit tuturor!

Incepind de la un an si pina cind am mers la scoala pe mine m-a crescut bunica dinspre mamă. Mai apoi, vacantele mi le petreceam doar acolo, in satul acela dintre dealuri si paduri, pe care asteptam cu atita nerabdare sa-l revad dupa fiecare trimestru de scoala. De cind pot eu sa-mi amintesc, duminica, bunica ma lua cu ea la biserica. O biserica de ţară, inconjurata de brazi, care mirosea a ceara si a vechi si in curtea careia noi, cei mici si sturlubatici, ne alergam fara ostenire. Inauntru, biserica avea o scara de lemn scirtiitoare, pe care noi,copiii, ne cocotam in timpul slujbei cind vremea nu ne permitea sa iesim in curte. Desi sub ochii severi si scrutatori ai batrinelor satului, noi tot zbintuiti eram. Nu mai conteneam cu chihotelile si inghiontelile, iar risetele ni se amestecau cu vocea molcoma a preotului ori a diaconului ce-l urma ca o umbra.

Mai tirziu, dupa moartea bunicii, mersul la biserica a ramas un obicei, chiar daca de data aceasta vacantele mi le petreceam in oras. Imi amintesc de Biserica Domnitelor, cea din centrul Sucevei, unde mergeam de obicei, daca nu coboram mai la vale spre cetate la biserica Mirauti. Eram, de data asta, mai marisoara si ascultam si eu slujba, de cele mai multe ori murind de plictiseala ori uitindu-ma gura casca cind la unu’ cind la altu’. Matusa mea era cea cu care mergeam de cele mai multe ori la slujba. Se zbatea ca eu sa fiu cea care tine luminarea linga preot cind acesta citea Evanghelia, ori sa stau culcată pe podeaua bisericii ca sa ma « treaca » preotul, căci era « tare bine », iar cind am reusit sa deschid usa bisericii, parea ca nimic nu poate egala binefacerile ce urma sa mi le aduca acel moment. Nu stiu ce pricepeam eu din toate astea, dar eram acolo, eram in credinta, simteam mirosul de tamiie, vesmintele preotului le atingeau citeodata in treacat pe ale mele, si, in ciuda plictiselii, erau momente cind emotia ma cuprindea, fara sa stiu prea bine de ce.

Am crescut, desigur…Faptul ca am descuiat usa bisericii nu m-a ferit mai tirziu de cite nefericiri. Am inceput sa-mi pun intrebari, sa ma indoiesc, sa caut si astfel am pierdut ce poate avusesem fara sa stiu in copilarie. Acum merg foarte rar la biserica. Credintă nu stiu daca am sau nu. Continui insă sa ma intreb si să ma indoiesc, ceea ce Sf Pavel spune ca e mai rau decit necredinta. Si asta face ca mi-e o frica teribila de moarte, de trecerea spre dincolo. Si cu toate astea, ceva din duminicile traite in biserica din satul bunicii, ori in biserica Domnitelor, a ramas. Credintă nu am asa cum as vrea, dar CRED cu tarie ca doar credinta ma poate salva de frica de moarte si ca fara credinta nimic nu are sens.

Poate si de aceea, cind am vazut prima oara Calauza, fiecare imagine, fiecare cuvint ma izbeau si se loveau in mintea-mi fierbinte de intrebari si imi ziceam… “ce vrea să spuna, Doamne, ce vrea sa spuna?” A doua oara m-am dus cu gindul sa nu pierd nimic, sa inteleg ce nu am priceput prima data, si iarasi, acelasi nod in git, aceeasi emotie inexplicabila ce ma facea sa pierd sirul ideilor, si din nou…ce a vrut sa spună, of Doamne, dar ce a vrut sa spuna ?…Si iarasi, pentru a treia oara, aceeasi obsesie, trebuie sa inteleg, caci e prea important, trebuie sa stiu…. Ultima oara, cind l-am vazut, am privit filmul fara sa ma mai intreb nimic. Am privit si atit, lasind imaginile sa curga, fara sa vreau sa inteleg. Si atunci s-a intimplat : am stiut raspunsul. Nu pe acela al lui Tarcovski, ci pe al meu. Am stiut ca cei doi cautau ca si mine, indoiindu-se, punind intrebari, crezind ca pot afla, ca pot sti. El, Călăuza, el doar crede. Crede cu toata puterea sufletului, atit cit poate sa creada un suflet. Fara sa ceara nimic. Fara sa astepte nimic. Fara sa se indoiasca vreodata. De aceea, scena finala, in care fetita-i infirmă misca cu privirea obiectele de pe masa reprezinta pentru mine raspunsul.

« Nu se stie cine da si cine primeste », pentru a cita oara vorba aceasta a lui Leon Bloy, ce-i placea atit de mult lui Noica, imi vine iarasi in minte.

Am iesit din sala de cinema plingind ca dupa o spovedanie, Oda Bucuriei rasunindu-mi in suflet ca un cor de ingeri. Intelesesem.

Ultima sesiune din an si din viata mea de studenta. Nu incetez sa ma pling cui vrea sa ma asculte ca sint plictisită si satulă de scoala, ca patru ani de studiu mi-ajung, ca vreau sa practic odata profesia pentru care am muncit atita, si cite altele…In fiecare vineri dimineata cind ma trezesc la 6 sa ma duc la ultimul seminar din saptamina, ma pling cel mai mult. Je chiale, ca sa ma exprim intr-o buna franceza "de Québec". (chialer= vb.intranzitif, pleurer, se plaindre). Ma pling, dar ma duc, in toti anii astia am invatat ca a chiuli nu prea face parte din obiceiurile studentilor de aici, printre altele pentru ca fiecare minut de curs…costa. Asa ca ma duc la curs, chiar si intr-o vineri dimineata. Un seminar despre comunicarea alternativa, unde e vorba, printre altele, de diverse aparate ce sint folosite de persoane incapabile sa comunice prin viu grai. Am ales cursul nu pentru ca m-ar pasiona tehnologia, desi ce se face acum pentru acesti pacienti este incredibil, ci pentru ca ma intereseaza orice mod de comunicare non-verbal, si asta face parte din lucrurile pe care trebuie sa le cunosc ca sa pot, eventual, ajuta viitorii mei pacienti sa gaseasca o cale de a comunica.

Interesant, desigur. Doar ca azi nu prea eram in apele mele si azi cursul consta chiar in prezentarea acestor aparate sofisticate, cum va spuneam. Fara un prea mare entuziasm am incercat unele, m-am uitat la altele, lasind cele mai multe nebagate in seama. Pe o masa insa, linga un aparat sofisticat, o carte. O iau, pe copertă fotografia unui om in jur de 50 de ani intr-un scaun cu rotile. Titlul cartii: ‘Un esprit sain dans une prison de chair". Am inceput sa citesc la intimplare. Autorul avea ceea ce in terminologia medicala poarta numele de ‘locked-in syndrom’ si este una dintre cele mai cumplite boli ce poate exista. Pe scurt, mintea ramine intreaga intr-un corp ce in intregime, ori in proportie de 99% este paralizat. In general, singura miscare care ramine posibila este clipirea din ochi (uneori doar dintr-unul). 

  http://en.wikipedia.org/wiki/Locked-In_syndrome.

Citesc ca atunci cind s-a intimplat accidentul cerebral era singur cu baiatul lui de 4 ani. Si ca ultimele cuvinte pe care i le-a spus au fost: " Dă-mi telefonul, daca nu poti, sun eu". Si cit regretă ca nu i-a spus un ultim "te iubesc" copilului care privea terifiat cum tatal lui dispare. Citesc despre o sotie care a hotarit sa se bată cu soarta, sa-l ia acasa si sa faca in asa fel incit toti trei sa aibe o viata. Ma uit la pozele de dinainte ca totul sa se prabuseasca: un om caruia fericirea i se citeste in zimbetul larg, in felul in care isi priveste sotia si copilul. Citesc…

Imi amintesc de cazul jurnalistului francez Jean Dominique Beauby devenit celebru si cunoscut de toata lumea in urma publicarii cartii "Le scaphandre et le papillon", care a fost transpusă pe ecran de regizorul Julian Schnabel in "The Diving Bell And The Butterfly"

http://en.wikipedia.org/wiki/The_Diving_Bell_and_the_Butterfly

Jean Dominique Beauby si-a "dictat" cartea dintr-o clipire de ochi, caci asta era singura miscare pe care corpul lui mai putea sa o faca in timp ce spiritul rămăsese intact. Si iata cum incepe, in film, aventura comunicarii avind ca mijloace un ochi capabil sa clipeasca, un alfabet scris in ordinea frecventei literelor in limba franceza si o ortofonista. Precizez pentru cei ce nu stiu ca intrebarile ortofonistei, desi pot parea bizare, sint puse cu un scop precis, acela de a valida "da"-ul si ‘nu"-ul pacientului. In secventa aceasta personajul principal nu este in cadru, ii auzim doar gindurile si vedem cu ochiul lui.

Ei bine, filmul e film, veti spune poate, e facut, intre altele, sa atragă oamenii in salile de cinema. Azi insa, am intilnit in carne si oase eroul din "Le scaphandre et le papillon", doar ca poartă alt nume si traieste in Québec. Ce are in comun cu Jean Dominique Beauby…suferă de acelasi cumplit lockde-in syndrom si a scris si el o carte, "Un esprit sain dans une prison de chair", cea pe care tocmai o răsfoisem inainte ca autorul ei sa intre in sala. Spre deosebire de jurnalistul francez, acestui domn i-a mai ramas functional degetul mare de la mina stinga si poate clipi din amindoi ochii. Asa comunică, de altfel, cu sotia sa, desi are un aparat sofisticat dotat de o voce sintetica care poate "vorbi" pentru el. Cu sotia sa preferă insa sa comunice cu ajutorul alfabetului ESARIN, cel folosit de Jean Dominique Beauby ca sa-si scrie cartea, pentru ca e mai rapid si pentru ca astfel ceva din caldura unei comunicari umane mai poate fi păstrat. A venit sa ne spună, printre altele, ca in viitoarea noastra profesie, cel mai important lucru e sa nu vedem in faţa noastra cazuri, ci oameni. Si sa avem sperantă si incredere pina in ultima clipa in pacientii nostri, in capacitatile lor, chiar daca ele se rezuma uneori doar la o clipire din ochi.

La sfirsit a fost perioada de intrebari. O colegă a vrut sa stie pentru cine a scris cartea, daca i-a avut in minte pe cei ca el, vrind sa le dea curaj, ori pe noi, cei care vom lucra cu pacienti ca dinsul…A raspuns (in acelasi cod, prin intermediul sotiei care ne transmitea mai apoi raspunsul) ca a facut-o pentru toti cei de care colega mea vorbea dar si pentru cei "chialeux". Adica pentru cei ce se pling. A spus ca e o carte pe care acesti oameni ar trebui s-o aibe linga pat, si doar sa o priveasca dimineata inainte de a incepe ziua. Si a incheiat intr-un spasm ce insemna ca ride, ca se amuză.

Am priceput imediat ce a vrut sa spuna. Eu, cea care ma ridic atit de greu din pat dimineata…La sfirsit, m-am dus sa-i spun ca ii multumesc ca a venit sa ne vadă, pentru că intilniri cu oameni ca el ne invata ce nu au reusit profesorii in sute de ore de curs. A avut un alt spasm, care de aceasta dată era un semn că emotia il cuprinde si ca daca ar putea, ar plinge. Mi-au dat si mie lacrimile, i-am multumit inca o data lui si sotiei sale si am plecat. In drum spre casa, nu-mi iesea din minte imaginea acestui om. Nu-mi venea sa cred ca i-am vorbit, ca i-am atins mina. As fi vrut poate sa-i spun ca voi incerca sa nu mă mai pling pentru nimic dimineata cind ma trezesc. Că voi incerca sa ma bucur că ma pot ridica din pat, ca pot iesi in frig, ca ma doare spatele, ori capul, ori piciorul, ca pot merge la scoala, la cursul de vineri, ca pot sa-mi string in brate copiii si ca pot striga disperata la ei sa faca liniste…sa ma bucur ca pot sa rid, ca pot sa pling, ca pot.

"Monsieur, je ne chialerai plus jamais le matin…"