Incepind de la un an si pina cind am mers la scoala pe mine m-a crescut bunica dinspre mamă. Mai apoi, vacantele mi le petreceam doar acolo, in satul acela dintre dealuri si paduri, pe care asteptam cu atita nerabdare sa-l revad dupa fiecare trimestru de scoala. De cind pot eu sa-mi amintesc, duminica, bunica ma lua cu ea la biserica. O biserica de ţară, inconjurata de brazi, care mirosea a ceara si a vechi si in curtea careia noi, cei mici si sturlubatici, ne alergam fara ostenire. Inauntru, biserica avea o scara de lemn scirtiitoare, pe care noi,copiii, ne cocotam in timpul slujbei cind vremea nu ne permitea sa iesim in curte. Desi sub ochii severi si scrutatori ai batrinelor satului, noi tot zbintuiti eram. Nu mai conteneam cu chihotelile si inghiontelile, iar risetele ni se amestecau cu vocea molcoma a preotului ori a diaconului ce-l urma ca o umbra.
Mai tirziu, dupa moartea bunicii, mersul la biserica a ramas un obicei, chiar daca de data aceasta vacantele mi le petreceam in oras. Imi amintesc de Biserica Domnitelor, cea din centrul Sucevei, unde mergeam de obicei, daca nu coboram mai la vale spre cetate la biserica Mirauti. Eram, de data asta, mai marisoara si ascultam si eu slujba, de cele mai multe ori murind de plictiseala ori uitindu-ma gura casca cind la unu’ cind la altu’. Matusa mea era cea cu care mergeam de cele mai multe ori la slujba. Se zbatea ca eu sa fiu cea care tine luminarea linga preot cind acesta citea Evanghelia, ori sa stau culcată pe podeaua bisericii ca sa ma « treaca » preotul, căci era « tare bine », iar cind am reusit sa deschid usa bisericii, parea ca nimic nu poate egala binefacerile ce urma sa mi le aduca acel moment. Nu stiu ce pricepeam eu din toate astea, dar eram acolo, eram in credinta, simteam mirosul de tamiie, vesmintele preotului le atingeau citeodata in treacat pe ale mele, si, in ciuda plictiselii, erau momente cind emotia ma cuprindea, fara sa stiu prea bine de ce.
Am crescut, desigur…Faptul ca am descuiat usa bisericii nu m-a ferit mai tirziu de cite nefericiri. Am inceput sa-mi pun intrebari, sa ma indoiesc, sa caut si astfel am pierdut ce poate avusesem fara sa stiu in copilarie. Acum merg foarte rar la biserica. Credintă nu stiu daca am sau nu. Continui insă sa ma intreb si să ma indoiesc, ceea ce Sf Pavel spune ca e mai rau decit necredinta. Si asta face ca mi-e o frica teribila de moarte, de trecerea spre dincolo. Si cu toate astea, ceva din duminicile traite in biserica din satul bunicii, ori in biserica Domnitelor, a ramas. Credintă nu am asa cum as vrea, dar CRED cu tarie ca doar credinta ma poate salva de frica de moarte si ca fara credinta nimic nu are sens.
Poate si de aceea, cind am vazut prima oara Calauza, fiecare imagine, fiecare cuvint ma izbeau si se loveau in mintea-mi fierbinte de intrebari si imi ziceam… “ce vrea să spuna, Doamne, ce vrea sa spuna?” A doua oara m-am dus cu gindul sa nu pierd nimic, sa inteleg ce nu am priceput prima data, si iarasi, acelasi nod in git, aceeasi emotie inexplicabila ce ma facea sa pierd sirul ideilor, si din nou…ce a vrut sa spună, of Doamne, dar ce a vrut sa spuna ?…Si iarasi, pentru a treia oara, aceeasi obsesie, trebuie sa inteleg, caci e prea important, trebuie sa stiu…. Ultima oara, cind l-am vazut, am privit filmul fara sa ma mai intreb nimic. Am privit si atit, lasind imaginile sa curga, fara sa vreau sa inteleg. Si atunci s-a intimplat : am stiut raspunsul. Nu pe acela al lui Tarcovski, ci pe al meu. Am stiut ca cei doi cautau ca si mine, indoiindu-se, punind intrebari, crezind ca pot afla, ca pot sti. El, Călăuza, el doar crede. Crede cu toata puterea sufletului, atit cit poate sa creada un suflet. Fara sa ceara nimic. Fara sa astepte nimic. Fara sa se indoiasca vreodata. De aceea, scena finala, in care fetita-i infirmă misca cu privirea obiectele de pe masa reprezinta pentru mine raspunsul.
« Nu se stie cine da si cine primeste », pentru a cita oara vorba aceasta a lui Leon Bloy, ce-i placea atit de mult lui Noica, imi vine iarasi in minte.
Am iesit din sala de cinema plingind ca dupa o spovedanie, Oda Bucuriei rasunindu-mi in suflet ca un cor de ingeri. Intelesesem.