Despre religiozitate si crestinism in poezia lui Eminescu nu se vorbea, desigur, deloc in vremurile cind eu am studiat pe bancile scolii (vorbesc de scoala generala si de liceu). Chiar si mai tirziu, studenta la Facultatea de Litere in Iasi, nu imi amintesc sa fi auzit prea mult vorbindu-se despre acest subiect (cel putin nu la cursuri). Mai tirziu, pregatindu-mi lucrarea de dizertatie pentru a obtine diploma de master, am petrecut ore ce le-as califia de sublime in compagnia operelor complete. Atunci am inceput sa descopar -printre altele – o alta fatza, prea mult si injust ascunsa, a creatiei poetului, si anume poezia religioasa.
Am recitit “Rugaciunea unui dac” acum, in Postul cel mare, in preajma sarbatorii Pastelui. Ma cutremura aceasta poezie, aceasta ruga crestina. Cel ce se roaga nu cere nici mai mult, nici mai putin, decit sa fie ultimul dintre muritori, caci “cei din urma vor fi cei dintii in Imparatia lui Dumnezeu”. Cere, cu alte cuvinte, mintuirea. Intoarce celalalt obraz, cere sa patimeasca, urmind cuvintele si indemnul Scripturii, caci numai facind sa dispara existenta sa muritoare, cealalta viata, cea vesnica, devine posibila.
RUGÃCIUNEA UNUI DAC
Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viatã dãtãtor,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,
Cãci unul erau toate si totul era una;
Pe când pãmântul, cerul, vãzduhul, lumea toatã
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodatã,
Pe-atunci erai Tu singur, îmcât mã-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cãrui plecãm a noastre inemi?
El singur zeu stãtut-au nainte de-a fi zeii
Si din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dã suflet si lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceti-i,
El este moartea mortii si învierea vietii!
Si el îmi dete ochii sã vãd lumina zilei,
Si inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Si-n glas purtat de cântec simtii duiosu-i viers,
Si tot pe lângã-acestea cersesc îmc-un adaos:
Sã-ngãduie intrarea-mi în vecinicul repaos!
Sã blesteme pe-oricine de mine-o avea milã,
Sã binecuvinteze pe cel ce mã împilã,
S-asculte orice gurã ce-ar vrea ca sã mã râdã,
Puteri sã puie-n bratul ce-ar sta sã mã ucidã,
S-acela între oameni devinã cel întâi
Ce mi-a rãpi chiar piatra ce-oi pune-o cãpãtâi.
Gonit de toatã lumea prin anii mei sã trec,
Pân’ ce-oi simti cã ochiu-mi de lacrime e sec,
Cã-n orice om din lume un dusman mi se naste,
C-ajung pe mine însumi a nu mã mai cunoaste,
Cãci chinul si durerea simtirea-mi a-mpietrit-o,
Cã pot s-mi blestem mama, pe care am iubit-o
Când ura cea mai crudã mi s-ar pãrea amor…
Poate-oi uita durerea si voi putea sã mor.
Strãin si fãr’ de lege de voi muri ‘ atunce
Nevrednicu-mi cadavru în ulitã l-arunce,
S-aceluia, Pãrinte, sã-i dai coroanã scumpã
Ce-o sã amute cânii, ca inima-mi s-o rumpã,
Iar celui ce cu pietre mã va izbi în fatã,
Îndurã-te, stãpâne, si dã-i pe veci viatã!
Astfel numai, Pãrinte, eu pot sã-ti multumesc,
Cã tu mi-ai dat în lume norocul sã trãiesc.
Sã cer a tale daruri, genunchi si frunte nu plec,
Spre urã si blestemuri as vrea sã te înduplec,
Sã simt cã de suflarea-ti suflarea mea se curmã
Si-n stingerea eternã dispar fãrã de urmã!
(1879, 1 septembrie)
Costan Mindrila, teolog si profesor de istoria religiilor, in compania caruia am avut placerea de a petrece ore de neuitat vorbind, intre altele, despre Eminescu, spunea, referitor la religiozitatea acestuia:
“Am convingerea ca Eminescu a murit crestin. Stim asta de la surorile Iurascu, de la unii prieteni care amintesc ca ultimele carti citite de poet au fost Sfanta Scriptura si Patericul velcicovschian. Stim din adnotarile lui facute pe marginea epistolei Sfantului Apostol Pavel catre Corinteni, adnotari ce intruchipeaza o adevarata marturisire de credinta: „Iti este de ajuns puterea mea, caci puterea mea salasluieste in slabiciune… Ma voi lauda cu slabiciunile mele ca sa salasluiasca Duhul lui Cristos in mine”.
Eminescu s-a savarsit din viata, cautandu-L fara incetare pe Dumnezeu. Preluand vorbele Mantuitorului, se intreba inflacarat: „Ce este scris in Lege?… Cum citesti?”. Nelinistea lui era legata de creatie si de sensul adanc al acestei lumi. Cauta formula si prezenta lui Dumnezeu in cele mai diferite domenii – in fizica (a scris si un manual), in medicina, in filosofie, dar mai ales in poezie. Asemenea Sfintilor Parinti, trebuie sa fi inteles ca scopul creatiei lui Dumnezeu nu este doar Binele, ci si Frumosul. Este Armonia suprema, care le inglobeaza pe toate – ceresti si pamantesti. Intr-un text mai putin cunoscut („Mos Iosif”) avem intruchiparea armoniei in prototipul unui calugar alb, care la masa pretindea locul cel din urma, manca numai de post, locuind intr-o camera fara incuietoare, si toate mobilele lui erau lucrate din topor, de mana lui proprie. Cateva scanduri pe doua scaune era patul lui, acoperit doar cu un mindir de paie, iar pe peretii albi ca omatul erau icoane vechi, lucrate de maini calugaresti. Fereastra lui era tot timpul zilei in soare, in timp ce el medita si nu se supara de nimic in lume. Nimeni nu auzea vorba slaba din gura lui. Doar se ruga, dand mainilor de lucru. Lega carti, lucra roti foarte solide si zugravea icoane pe scanduri mici si atent geluite. Nu era pustnic, ci traia in lume, pentru ca ii erau dragi oamenii. N-ar fi putut vietui departe de ei, desi nu le impartasea nici placerile si nici trebuintele lor.
Sa fi cautat Eminescu o noua religie, asa cum afirma unii? In toate si mai ales in opera lui jurnalistica, Eminescu visa sa intruchipeze un model politic si existential cu izvor crestin. Cautarea lui trebuie sa fi fost dublata de o cumplita sfasiere launtrica. Eminescu voia cu toata fiinta lui sa se pocaiasca. Avea doua mari motive pentru asta. Il obseda presupusul blestem ce plana asupra familiei sale, asa cum il obseda un amanunt biografic, neluat in seama de istorici pana acum: ziua lui de nastere fusese ascunsa de parinti si mutata, cu buna stiinta, intr-o alta. Sotii Eminovici au vrut sa ascunda un lucru ce parea cumplit in acea vreme: copilul lor, Mihai, fusese conceput in pacat, in timpul Marelui Post al Pastelui”. COSTAN MANDRILA
Inchei redind citeva din rugaciunile lui Eminescu:
TOT TWAM ASI
Nadejde si`ntarire
Si zid de mantuire
Pre tine castigandu-te
Inghenunchiem rugandu-te
De chinuri ce ne bantuie
Mario, tu ne mantuie
O, Sfanta Marie!
RUGACIUNE
Tu maica durerilor
Regina tariilor
Taria soliilor
Izvoru`ndurarilor
Luceafar al marilor
Indura-te, pleaca-te,
Nadejdea corabiei
Invingerea sabiei.
RUGACIUNE
Craiasa alegandu-te
Ingenunchem rugandu-te
Inalta-ne, ne mantuie
Din valul ce ne bantuie,
Fii scut de intarire
Si zid de mantuire
Si dreapta ta`ncercata
Asupra-ne coboara,
O, maica preacurata,
Si pururea fecioara
Marie!
RUGACIUNE
Noi, cei din mila Sfantului,
Umbra facem pamantului,
Rugamu-ne`ndurator,
Luceafarului marilor,
Ascult-a noastre plangeri,
Regina preste ingeri,
Din neguri te arata,
Lumina dulce clara,
O, maica preacurata,
Si pururi fecioara
Marie!
MAICA DOMNULUI
Limanul sarmanilor
Si soarele anilor
Balsamul ranitilor
Norocul iubitilor
O, da-ne tarie
Sfanta Marie!
RUGACIUNE
(Opere, vol V)
Rugamu-ne`ndurarilor
Luceafarului marilor!
Din valul ce ne bantuie
Inalta-ne, ne mantuie!
Privirea adorata
Asupra-ne coboara
O maica preacurata
Si pururi fecioara,
Marie.