Stii ca nu ii mai apartii cind ai inteles ca nimic nu te mai tine legat de pamintul acela decit citeva morminte. E un fel de usurare sa vezi ca nu te mai stie nimeni in orasul in care ai crescut. Esti un turist autentic, nici macar limba nu iti mai este familiara, te uiti la oamenii de pe strada cu curiozitatea unui antropolog. Cintarile preotului iti par cel putin ridicole, tot ceremonialul acela iti pare neverosimil si foarte ipocrit. Dumnezeu a fugit din bisericile copilariei tale si s-a ascuns in raza de soare ce cade piezis pe ultimul sicriu. Adevarul a ramas in satul bunicii, pierdut si el prin paduri si prin cimitire. Cind te regasesti deplin in Nostalgia lui Kundera, stii ca ultima radacina a putrezit. Ramine speranta ca din ramasitele ei, o alta radacina se va hrani si va sfirsi prin a se prinde, in alt pamint, poate pentru totdeauna.