Homo homini lupus est II

Ce s-ar intimpla daca, dintr-o data, omenirea ar fi lovita de o epidemie stranie si toti am deveni orbi?

Iata foarte pe scurt subiectul filmului “Blindness” (2008, regia Fernando Meirelles, dupa o nuvela de Jose Saramago). Cu alte cuvinte, cit trebuie ca umanitatea din noi sa dispara si animalul din fiecare sa iasa la suprafata ? Cite zile de foame ? Doua, trei, zece ? Cit de jos putem cadea, noi, oamenii, daca am fi redusi doar la lupta pentru supravietuire, pentru satisfacerea nevoilor noastre primare ? Raspunsul filmului ingrozeste si readuce in prim plan ideea ca singurul predator natural al omului este …omul insusi. Compasiunea dispare in fata nevoii de supravieturi, ori celei de cistig, caci oportunistii apar chiar si (sau mai ales) in astfel de situatii limita. Un singur personaj este crutzat, caci e nevoie mereu de un martor, de cineva care sa poata vedea oroarea. Si chiar daca e imaginara, lumea de pe ecran nu e alta decit lumea noastra, cea pe care nu o vedem, caci e mai comod asa.

Desi ideea pe care o propune este superba, filmul este oarecum ratat la capitolul realizare: prea tehnic, prea evident, prea lipsit de subtilitate. Unele scene sint insa sclipitoare : absurdul situatiei in care un clan cere celuilalt bijuterii in schimbul mincarii (la ce bun bijuteriile , cine ce ar mai fi putut face cu ele, nimeni de altfel nemaiputind sa le admire) ori scena finala in care citiva realizeaza cit de putin trebuie, de fapt, ca sa fie fericiti : un pic de apa, un pic de mincare, si citeva persoane cu care sa imparti putinul pe care il ai.

Un alt film care ne spune ca "Homo homini lupus est". Ori care ne striga…

Homo homini lupus est…

…spune un vechi dicton latin, de care mi-am amintit (re)vazind in ultima vreme trei filme. E vorba de batrinul, dar oh, cit de actualul “All about Eve” (Totul despre Eva”) (1950), in regia lui Joseph Manciewicz, cu Bette Davis si Anne Baxter in rolurile principale. Subiectul, pentru cei ce nu cunosc filmul, trateaza eterna tema a parvenirii: o tinara doritoare sa devina actrita, uzind de toate mijloacele, reuseste in cele din urma sa-si atinga scopul. Transformarea personajului este extrem de bine dozata de Anne Baxter, care face un rol exceptional, de la fata timida care asteapta infrigurata la iesirea teatrului sa-si poata zari idolul pina la femeia rapace, fara scrupule, care este gata sa utilizeze orice mijloc pentru a-si atinge scopul.

http://en.wikipedia.org/wiki/All_About_Eve

Tema tinerei care incearca sa ia locul actritei talentate dar care incepe sa fie amenintata de trecerea anilor este reluata cu brio in “Being Julia” (2004). De asta data tema razbunarii se adauga temei parvenirii. Ca si in "All about Eve", personajul jucat de Annette Benning (superba !) se afla in pericol de a fi inlaturata de o actrita mai tinara. De data aceasta insa, actrita cu experienta reuseste sa zadarniceasca planurile tinerei. Razbunarea ei este cu atit mai savuroasa cu cit este fara mila si se produce pe scena, sub ochii spectatotilor care, in ciuda faptului ca nu realizeaza ce se petrece cu adevarat, sint plini de admiratie in fata vivacitatii divei.

http://en.wikipedia.org/wiki/Being_Julia

Nu insa intotdeauna cei amenintati reusesc sa se sustraga planurilor diabolice tesute cu atit de multa grija (as spune chiar cu cita finetze!)de cei doritori sa ajunga sus, cit mai sus…

Parasind lumea artistica, stiuta ca fiind o lume fara mila, unde « homo homini lupus est » e poate mai adevarat ca niciunde, iata o alta lume unde dorinta de a obtine ceva, de a urca in ierarhie ii face pe unii gata sa faca imposibilul : lumea noastra. In « Le couperet » (regia Costa Gavras, 2005), este vorba de Bruno Davert , cadru superieur intr-o fabrica de hirtie. Raminind somer, el este gata sa faca totul pentru a reobtine postul, chiar daca acest « totul » inseamna sa-i elimine (la popriu) pe ceilalti candidati. In final, obtine postul atit de mult dorit, trecind, literalmente, peste cadavre. In timp ce ia masa, fericit, cu noii sai colegi, la bar apare o tinara care il observa. Calma. Determinata. Fara scrupule. Cea care va urma…La suivante. Un film exceptional, savuros, dur in acelasi timp, care ne arata cu o luciditate cruda cinismul lumii in care traim.

http://en.wikipedia.org/wiki/Le_Couperet

Scena finala din filmul lui Costa Gavras este geamana cu cea din « All about Eve », in care Eve, in sfirsit in culmea gloriei, asa cum isi dorise cu ardoare, revine in camera de hotel, unde gaseste o tinara asteptind-o, o tinara, copia ei fidele, a ei, Eve de acum citeva luni, timida, serviabila, gata de orice pentru a multumi. Si pentru a parveni. Determinata. Fara scrupule. La suivante…

Cele trei filme de care am vorbit apartin unor epoci diferite, insa toate au la baza aceeasi idee: « Homo homini lupus est » si nu este aproape nimic de facut in privinta asta.

Gloria este trecatoare, exista mereu cineva care asteapta sa ia locul altcuiva. Istoria se repeta, iarasi si iarasi, si nimeni nu pare a trage invatatura. Trei filme de vazut, poate nu toate trei in aceeasi seara. Caci dezamagirea, dezgustul, amarul, trebuie dozate cu grija. Altfel, cum am mai putea continua sa traim in aceasta, oh, cit de cinica, cit de cruda lume…a noastra?…

En attendant le chirurgien

Nu m-a luat dintr-o data, toata noatea de duminica spre luni n-am lipit geana de geana de durere. M-am tot zvrircolit doftoricindu-ma cu ce am putut gasi prin farmacia casei…Spre dimineata am reusit chiar sa adorm, si dupa-amiaza am ajuns chiar ( ce fata constiincioasa am devenit !) la cursul de luni. Durerea a lovit insa puternic luni seara cind, prabusita linga pat, am urlat ragusit ca trebuie sa ajung la spital. Durerea se latzea rinjind ca o urita spre spate si spre ficat, dindu-mi o senzatie puternica de voma si acoperindu-mi trupul chinuit de o sudoare rece care nu anunta nimic bun.

(…) NU!, nu puteam crede ca semaforul de care ne apropiem e chiar rosu. Clipele deveneau ore si imi venea sa musc din scaunul pe care nu puteam sta nicicum. Inima imi batea accelerat, ca o vrabie speriata, si chiar nu stiam ce se va intimpla cu mine in urmatoarele minute, iar omul meu, speriat linga mine, incerca sa-si infringa instinctul de a trece cu masina pe rosu. Am ajuns la spital dupa vreo citeva minute ce mi s-au parut o eternite, intr-o stare de durere si de panica extreme, si de aceea poate lentoarea infirmierului care a venit sa ma intrebe « C’est quoi le probleme ? » m-a facut sa panic si mai tare. Nimic din ce vedeam nu semana cu ceea ce se intinpla in E.R. ori « Gray’s anatomy » cind apare un om suferind la urgenta : cel putin trei medici vin si se agita in jurul lui, unul ii asculta inima, altul ii ia pulsul, altul se intreaba ce-o fi…In spitalul REAL unde ajunsesem eu, omuletii in alb se miscau extrem de incet,parca in reluare, ca si cum totul s-ar fi intimplat intr-o alta dimensiune temporala. Mai mult, deschiderea dosarului la urgenta nu mi se parea deloc ceva …urgent, fata de durerea care ma taia acum din toate partile, de-mi venea sa-l trimit undeva, in limba stramosilor sai, pe infirmierul iritat ca nu stau…linistita ca sa-mi poata lua tensiunea. Cum timpul le rezolva pe toate, in asteptarea morfinei care nu mai venea, criza a trecut, in cele din urma, de la sine. « ça doit être des pierres au foie ». Da, ei, cine mai stie, oricum, fericirea de a nu mai simti durerea mi-a atenuat orice alta neliniste. Am ramas cu toate astea la spital in noaptea aceea . « je veux pas que vous commenciez a gigoter chez vous , Madame… » Non, moi non plus…

(…)Sint pe un pat, undeva pe culoar, incercind sa dorm. Si chiar am reusit, pina pe la 6 dimineata cind durerea a revenit pe neasteptate, furioasa si nebuna…si de data asta fara morfina nu s-a mai dus. Intinsa in pat, gust cu voluptate starea de bine data de drog. Ma simt fericita la gindul ca nu mai simt durerea si ma string in mine, ma invelesc cu cerceaful ce miroase puternic a dezinfectant. Pleoapele imi sint grele si o amorteala imi invaluie trupul. Pentru prima oara de cind am pasit pragul spitalului ma simt in siguranta. Corpul imi este suficient de amortit ca sa nu mai simta aproape nimic si fara sa stiu cind, adorm.

(…) « Madame, je suis le docteur…. Comment vous sentez-vous Madame ? » Uf, de ce ma trezeste, mi-era bine…sa ma lase sa dorm, vreau doar sa dorm…ma simt bine, vreau doar sa dorm…Nu mi-e dat, o infirmiera vine sa ma duca la ecograf. Supozitia de luni seara se confirma : pietre la vezica biliara. « Madame, le chirurgien viendra vous voir. Vous allez rester à jeun ». Oh, da, uitasem, nu mai mincasem nimic de ieri. E trecut de amiaza. Il astept acum pe chirurg. Mi-e deja dor de amorteala data de morfina si frica de o alta criza ma cuprinde din nou. Sper ca va veni repede, chirurgul acela… Sint inca pe culoar. La dreapta mea e farmacia spitalului. In fatza mea o femeie care se vaita intruna unui sot dezabuzat. A cita oara o fi venind pe aici, ma intreb, are aerul de a cunoaste locurile. Li se aduce mincarea. Eu nu am dreptul. Il astept inca pe chirurg. Adorm din nou…

(…) « Madame , je suis le chirurgien. Parlez-moi de votre problème » Bon, je lui parle, ii povestesc crizele, si chiar are aerul de a ma asculta cu atentie. « On va vous opérer ce soir ou demain. Les crises sont trop fortes et trop rapprochées… » Ii vad buzele care continua sa se miste, insa eu nu mai aud nimic dupa cuvintul "operatie". Nu retin nici macar numele doctorului. In seara asta sau miine… « Faut rester à jeun ». De parca mi-ar arde de mincare…

(…)A fost a doua zi dimineata. Cezarienele au prioritate in orice spital, e de inteles. Frica. Frica de anestezie, frica de complicatii, de riscuri, de mai stiu eu ce. Frica ce o ascunzi rizind prosteste de cipilica sterila pe care ti-o pun pe cap ori de faptul ca esti gol golutz sub cearceaf. Rizi ca sa nu arati cit de vulnerabil, cit de mic si cit de neajutorat te simti. In sala de operatie e frig. Omul meu drag a ramas undeva in urma. Mi-a zimbit si mi-a strins mina, « o sa fie bine ». Ii vad nelinistea din ochi si incerc sa nu pling, ca sa nu-l nelinistesc si mai tare. « O sa fie bine »…

(…)Oxigenul ce iese din masca pe care infirmiera mi-o apropie de fatza e proaspat ca aerul de munte. Il respir cu pofta si apuc sa clipesc de doua ori, apoi adorm. Intru in lumea viselor, stiu ca am visat in tot timpul acela, insa nu imi amintesc ce.

(…)« Stefuu »…Deschid ochii cu greu, aud vocea care imi striga numele, e a omului meu care se itzeste de dupa usa incercind sa se strecoare pe linga infirmierele intransigente: « Monsieur, on vous l’a dit, vous n’avez pas le droit d’entrer ici… » Apoi vocea infirmierei « Reveillez vous, Madame, l’operation est finie, vous êtes à la sale de réveil ». Asa repede, imi spun…Aflu apoi ca durase patru ore si inca citeva am mai stat la reanimare. Pentru mine au fost citeva minute. Se terminase cu bine, asa cum ne-am spus inainte stringindu-ne tare de tot miinile unul altuia.

(…)Sint acasa. Recuperez extrem de repede. Dupa doua zile doar, ma pot ridica din pat fara ajutor. Pot minca orice, insa cu masura. Timpul are rabdare cu mine, in sfirsit. Si asta e bine, chiar daca a fost nevoie sa trec prin toate astea ca sa obtin un ragaz. C’est apprécié quand même. Je vous embrasse!

Marea lehamite

Mi-e o greata de nu pot s-o mai duc. Si nu pentru ca as fi mincat ceva stricat, ci pentru ca de vreo saptamina incoace am avut de-a face cu oameni stricati. Oameni stricati la suflet. Oameni care nu traiesc decit sa pacaleasca pe altii si sa obtina profit necinstit, nemuncit , nemeritat de pe urma natafletilor ca mine care inca mai cred in valori ca cinste, politete, respect si le mai si transmit si copiilor lor pe deasupra. Asta ca sa-i pregatim, nu-i asa,  pentru viata, cu alte cuvinte ceea ce ii invatam, valorile la care tinem atita ii vor pregati pe copiii nostri sa ia suturi in fund. De la diversi mizerabili, care inca poate nu au terminat scoala primara, ori, si mai rau, de la niste nemerci cu scoala si cu o doza MARE de nesimtire. Combinatia perfecta sa te faca K.O. pe tine, biet inocent care mai crezi ca cinstea, respectul, munca, ori bunul simt se rasplatesc cu aceeasi moneda.

De azi dimineata ma indoiesc foarte tare ca le fac un bine copiilor mei invatindu-i respectul, bunul-simt, cinstea, politetea. Ca si cum astfel de valori ar face sa le creasca sansele de supravietuire intr-o lume de hoti si excroci, intr-o lume unde fiecare incearca sa te fure, de la omul de Neanderthal care iti repara nenorocitul de acoperis si pina la doamna sofisticata si surizatoare care iti ofera dobinzi la banca. Indiferent daca o fac cu manusi sau fara, ori daca folosesc crema sau nu, toti au acelasi scop final: sa te f__a in c_r. Voilà. Si ce e cel mai amuzant in toate astea? Ca esti la mina lor.  Ca oricum  te-ai intoarce, in orice pozitie ai sta, nu scapi!

Stitzi ce ar trebui sa-i invatam pe copiii nostri ca sa le dam o cit de mica sansa de supravietuire in fata hienelor care ii vor inconjura din toate partile incercind sa le fure si ultima urma de demnitate?  Uite ASTA: