Mediocritatea trebuie asumata. Scuzele nu fac decit sa dea mediocritatii un aspect absolut lamentabil. Am auzit deseori pe unii si altii afirmind cite ar fi putut ei face daca nu ar fi avut obligatii (servici, familie, etc). Parerea mea este ca daca cineva are cu adevarat ceva de spus, o va spune indiferent de cite are de facut peste zi. Daca cineva are ceva de spus, nu faptul de a avea un servici sau o familie il va impiedica sa creeze. Cel mai mult ma irita insa reprezentantele feminine ale acestei specii, aceste “Madame Bovary” care isi pling asa zisa ratare la cea mai mica ocazie. Cite nu ar fi putut realiza Madame, daca, vezi Doamne, nu ar fi avut copii de crescut, un sot, si eventual un servici. Cite carti ar fi scris, cite simfonii ar fi compus, cite tablouri ar fi pictat, daca nu ar fi trebuit sa se sacrifice pe altarul unei vieti mediocre. Cite ar fi facut Madame, daca…
Cind aud astfel de plingeri, ma gindesc la Clara Schumann. Pianista si compozitoare de exceptie (multi spun ca talentul ei depasea cu mult pe cel al sotului, Robert Schumann) se casatoreste cu acesta la 18 ani. Au impreuna 8 copii. In ciuda faptului ca are copii de crescut si o casa de tinut, Clara Schumann va continua sa concerteze pina la venerabila virsta de 72 de ani. In plus, dupa moartea lui Robert Schumann, se dedica editarii operelor complete ale multiubitului sot. In plus, Clara Schumann era de o frumusete izbitoare, frumusetea geniului si a talentului, dar si a feminitatii asumate. Imposibil pentru feministele de azi sa-si inchipuie ca asa ceva este posibil.

Omul mediocru trebuie sa aibe decenta si eleganta de a-si accepta conditia. Salvarea noastra, a mediocrilor, este posibila doar daca reusim sa ne bucuram de frumosul pe care oamenii de exceptie au reusit sa-l creeze. Cu atit mai mult cu cit reusim sa si impartasim cu cineva aceasta bucurie. Singura noastra sansa este de a ne salva in fericirea bucuriilor simple. De a ne salva prin iubirea de frumos si iubirea de celalalt. Fara orgoliu. Fara aroganta. Si cu multa umilinta.

Le concert de Leonard Cohen est derrière moi et j’ai de la misère à croire que c’est fini. La nostalgie m’envahit peu à peu. Je commence à comprendre que j’ai peut-être assisté à son dernier concert, non parce qu’il est vieux et ce serait le temps d’arrêter, mais plutôt parce qu’il « aimerait recommencer à fumer », comme il l’a dit avec humour hier soir. Je me sens extrêmement privilégiée d’avoir entendu sa voix « life », un peu plus rauque mais oh! combien encore belle! Aucune trace de fatigue ou de vieillesse dans cette voix magnifique, la magie était là! Extrêmement généreux, il nous a dit au début du concert qu’il va tout donner et il a tenu parole. De plus, la même élégance, combinée avec beaucoup d’humilité, et tout lui allait à ravir! À chaque solo de ces musiciens, il leur témoignait sa gratitude, en prenant son chapeau et en le tenant contre sa poitrine, le dos courbé, les épaules relâchées, en signe de profonde reconnaissance. Toutes ses pièces de résistances étaient au rendez-vous, et chacune était une prière. Je n’ai pas pu retenir mes larmes à la fin en l’attendant réciter dans la magnifique langue de Shakespeare son testament poétique :

Les mots, la musique, je les entends encore dans ma tête. Je les entendrai pour longtemps. Thank you, sir Leonard Cohen, for your poetry, for your music, for everything!

Toata saptamina asteptam faimosul week-end, ori fin de semaine, ori cum l-o mai fi chemind…Si cind vine, avem atitea de facut, atita de alergat, incit nu stim cind trece si iarasi traim nesuferitul blues de duminica seara. Si apoi o luam de la capat: luni, marti…Cum M. e plecat pe munte, simbata asta am hotarit SA NU FAC NIMIC. Nimic programat, nimic care sa presupuna ca ies din casa, ma urc in masina si plec undeva. Nimic care sa presupuna o actiune bine delimitata, bine definita, cu alte cuvinte, nimic “planifié à l’avance”. Am hotarit ca simbata asta voi dormi pina la 11 ori chiar pina la 12, ca imi voi bea cafeaua in pijama si apoi…ei bine, apoi mai vad eu!…

Poate voi lenevi un pic…
…poate voi citi ceva…
…poate voi asculta ceva muzica…
…poate voi bintui pe cele bloguri…
…poate voi scrie despre ceva…
…ori poate, pur si simplu, imi voi pierde vremea de-aiurea…

Poate…

Daca…

MAI VAD EU!…

A fost…aseara, si a fost un vis… Roger Waters, The Wall Live in Montréal. Aveam 7 ani cind a fost scris albumul. Dupa 30 de ani , am trait privilegiul de a-l auzi LIVE. Nu tuturor le e dat, sint o norocoasa.

Spectacolul a fost sublim, Waters mult mai in forma decit ma asteptam. In jurul meu, plin de nostalgici, oameni cu parul aproape alb, de aceeasi virsta cu Waters, probabil. Induiosator.

De asemenea, multi, foarte multi tineri. Incurajator.

Mesajul scris acum 30 de ani este INCA de foarte mare actualitate. Si pentru citeva minute, mai crezi ca protestul , revolta, idealul mai sint INCA posibile. Doar ca, la aproape 40 de ani (cazul meu), nu mai crezi in ele asa cum credeai la 20. Ma intrebam cum am fi reactionat daca am fi vazut spectacolul acum vreo 15 ani…Probabil am fi crezut mai mult, am fi crezut CU ADEVARAT. Intre timp, am facut compromisuri, am inteles ca adevarul nu e niciodata alb sau negru, ci mai degraba gri.
Si cu toate astea, pentru doua ore, ne-am dat dreptul de mai visa, de a mai crede. Si asta e imens.

Redau aici citeva inregistrari din spectacol, aparute pe Youtube. Deja nu-mi vine sa cred ca AM FOST ACOLO!!!!

Citi dintre pustii de pe scena realizau CINE este Roger Waters?

Unul din momentele care m-au emotionat cel mai mult…O piesa foarte draga mie. Intre timp, zidul creste…

ZIDUL! Efectul a fost SUBLIM!

BRING DOWN THE WALL! Magia acelor momente este greu de descris: pentru citeva clipe, crezi cu adevarat ca zidul poate fi darimat. Pentru citeva clipe… magice.

Pentru ca e soare de vreo doua saptamini, pentru ca inca am ghiocei in fata casei si NU mai am zapada (tot in fata casei), pentru ca putin imi pasa daca am doar trei vizitatori pe blog (sint cei mai faini oricum din citi ar putea sa-mi viziteze blogul), pentru ca mai sint trei luni (daca nu socotesc martie) si plecam in vacanta, pentru ca sint la servici si imi pot permite sa beau o cafea aburinda fara ca cineva sa ma siciie ca nu ar trebui sa-mi pierd vremea bind o cafea aburinda, pentru ca mi-e pur si simplu bine desi nu stiu exact de ce, pentru ca nu vreau sa-mi bat capul cu asta, nici sa-mi pun prea multe intrebari, pentru ca uitam citeodata cit sintem, de fapt, de fericiti si de norocosi si de nesocotiti in nerecunostinta noastra pentru ce avem, pentru ca esti tu acolo si asta inseamna, de fapt, totul, pentru ca timpul trece ingrozitor de repede si sint dimineti in care uit sa-ti spun cit de mult te iubesc, pentru ca nu stiu cum altfel sa-ti spun toate astea si pentru ca nu stiu sa scriu poezie, pentru ca, in general, nu stiu…dar imi face bine cind tu mi-o spui, chiar daca stiu dinainte raspunsul si chiar daca mai e (un pic) pina atunci…

« Constantine, Constantine, tzi-a zis mama, tine seama, cind te duci la Bucuresti…. »

Vechea poveste, nu-i asa…oricit ar incerca parintii sa-i fereasca pe copii de rele, acestia trebuie sa-si traiasca propriul destin.
Orice ar spune ori ar face bietii parinti, copilul tot dupa capul lui va face, si, desigur, se va lovi. Copilul TREBUIE sa treaca si el, la rindul lui, pe unde au trecut parintii, la rindul lor. Si pentru asta se va lovi, nu-i asa, de pragul de sus ca sa-l poate apoi sa-l vada… pe cel de jos.

Eterna poveste a lui Harap Alb… (« Sa te feresti, dragul tatii, de omul spin si de omul ros »…), spusa, atit de bine, intr-un cintec simplu, de Mircea Vintila, acompaniat de cei trei « corifei » : Mircea Baniciu, Alexandru Andries si Nicu Alifantis

Enjoy!

Si pentru ca tot dadui de ei…si i-as asculta ore in sir…o alta poveste, undeva, poate in Piata Romana nr. 9, ori poate, intr-un colt de suflet nostalgic…

Nu neaparat pentru calitatile ei de interpreta ori de actrita, nici pentru faptul de a fi fost un sex-simbol. Ci pentru ca, in seara asta…mi-e bine. Sint super obosita, dar e ceea ce numesc eu o oboseala buna. Pentru ca si ziua a fost buna. Si pentru ca melodia asta mi-a venit in minte, si nu alta…Si pentru ca Marilyn Monroe e poate una dintre cele mai fotogenice femei ce au existat vreodata.
Dar de fapt, chiar avem nevoie sa ne explicam de fiecare data cind simtim nevoia de ceva superficial, dar vai, cit de reconfortat? Nu. Asa ma gindeam si eu…

Sint o persoana dependenta oarecum de vreme. Orice bucatica de soare care se arata imi schimba pe loc dispozitia. Nu ca nu as aprecia ploaia. Cred ca nimic nu se compara cu mirosul frunzelor ude, toamna. Vara insa, am nevoie de soare. Cu atit mai mult cu cit prin partile acestea de lume, vara e scurta, iar iarna…ei da, ati ghicit! cumplit de lunga. Primavara, aproape ca nu exista. Vara aceasta insa e speciala. Ploua intruna. De parca ar fi anotimpul musonului. Am avut insa doua zile cu soare. DOUA ZILE! Nu a durat insa. Azi ploua iar. Marunt, rece, aplicat. Asa, ca sa-ti imbolnaveasca de tot sufletul. In astfel de zile fara soare, am regasit astrul mult-dorit intr-o piesa a Beatles-ilor. O piesa simpla, fara fandoseli, ca multe altele din piesele lor, care are meritul sa-ti incinte nu doar auzul, ci si restul simturilor dorite de…soare. Enjoy!