La noi toamna e pe sfirsite. Padurea a prins zapada.

Lacul albastru a inghetat.

In oras inca ploua. Ploi ce anunta luna lui noiembrie, cea mai urita luna din an. Nu gasesc nimic frumos lunii noiembrie. Toate celelalte au ceva…ceva ce le da un sens, mai putin biata luna noiembrie.
Sa luam, de pilda, ianuarie. E drept, am inceput prost. Ianuarie e frig, si ger, si multa zapada. In plus, e mijlocul iernii. Primavara e inca fooooarte departe. Mai mult, sarabatorile deja au trecut. Nu mai ramine decit sa astepti sa mai treaca si iarna. Cu toate astea, il prefer pe ianuarie lui noiembrie. De departe.
Februarie, ei bine, nu-i gasesc alt merit decit ca e cea mai scurta luna din an. Fara nimic interesant, insa trece repede.
Martie. Stiu, in Romania ori in alte tari cu climat temperat NORMAL e luna inceputului de primavara. NU si in Canada. In Canada, nu e mare diferenta intre ianuarie si martie. Cu alte cuvinte, zapada, ger, vint, frig.
Aprilie e luna care se joaca cel mai tare cu nervii canadienilor. La un moment dat, intr-o buna zi a lunii aprilie, zapada dispare. Tulpinele lalelelor incep sa-si arate virfurile verzi. Ici colo, ghiocei, brinduse si narcise imbobocite apar in fata caselor. Soare, verde, pantofi, pardesiuri. Cu alte cuvinte, primavara a venit! Ei bine, cind ti-e lumea mai draga, ce crezi ? NINGE ! IAR ! Si totul dispare sub zapada care, ce-i drept, nu tine mult, dar destul ca sa faci o depresie sezoniera.
Mai. Adevarata luna a inceputului de primavara. Incepe sa fie cald. Lalelele infloresc. Nu insa si liliacul. El, abia in iunie. Da, totul intirzie pe aici cam cu vreo luna-doua. In rest, avem cele patru anotimpuri, cu singura precizare ca primavara dureaza vreo doua saptamini in mai si toamna vreo patru in septembrie. In rest, iarna cistiga doua luni in plus iar vara are o durata normala de trei luni, daca socotim si zilele ploioase care pica, INTIMPLATOR, in week-end-uri.
Iunie. Infloreste liiacul.
Iulie. Se scutura liliacul.
August. Simti miros de toamna si te gindesti -deja- la iarna.
Septembrie. Ca un muribund, incerci sa traiesti din plin ultimele scinteieri ale soarelui care pare din ce in ce mai obosit.

Lacul e inca albastru.

Octombrie. Explozia culorilor de toamna alunga spectrul iernii, insa nu pentru multa vreme.
Noiembrie. Ploaie, frig, frunze moarte. Afara se intuneca din ce in ce mai devreme. E urit, e desolant, e depresiv. Singura consolare : urmeaza decembrie. Luna sarbatorilor. Cu miros de brad si portocale.
Si uite asa, nici nu stii cind, nici nu stii cum, anul e gata. Inca unul ce a trecut aproape fara sa ne dam seama…

Ziua de azi nu se anunta cu nimic mai speciala decit altele. Are insa meritul de a ma fi scos din mutenia in care am intrat de ceva timp, si asta pentru ca a fost cea mai plina de neprevazut si cea mai agitata de cind am inceput sa lucrez la clinica.
E o clinica specializata in ortofonie, sintem 10 ortofoniste devotate celor mici si celor mai mari.
Azi a fost o zi mai…plina. Am avut de alergat la spital pentru ceva controale si analize cu al meu baiat, si totul a durat muuult mai mult decit trebuia sa dureze, printre altele, si din cauza unei false alarme de incendiu. Spun printre altele, pentru ca, fara motive aparente, baiatului meu ii este frica de intepaturi, asa ca luatul singelui pentru analize s-a lasat cu cintec si munca de convingere de genul « Puiule, nu trebuie sa panichezi, respira… ».
Colac peste pupaza, la intoarcerea spre casa autostrada era blocata pe o portiune. Nu se face sa intirzii in a treia saptamina de munca, nu-i asa? Asa imi ziceam si eu, gindind la pacienta de la 1 si jumatate. NU mai aveam timp sa mai anunt pe nimeni. De pe bancheta din spate, baiatul meu ma incuraja convingator :
« Mami, nu trebuie sa panichezi, respira… »
Am avut , totusi, bafta. Am ajuns la clinica la timp. Nu stiu cum…respirind, probabil. Nu stiu nici cind a trecut dupa-amiaza si cind am vazut trei pacienti.
Eram gata sa plec, in sfirsit, spre casa. Telefon. Sh_t !!E seara cursului de inot pentru copii. Ajung acasa, ii imbarc pe brotaci in masina aproape din mers si gata, ajung si la cursul de inot.
Cel mare nu vrea sa mearga. De obicei, cind face asa, ma las pagubasa repede. Azi, insa, nu mai aveam chef sa o las balta. Eram PREA obosita ca sa mai conteze al nu-stiu-citelea moment de criza al zilei. Am hotarit ca a venit momentul ca lucrurile sa se petreaca, azi, macar O DATA cum vreau eu. Si nu l-am lasat pina nu l-am vazut in piscina.
Dupa care am putut, in sfirsit, sa ma asez si sa rasuflu. Dupa o zi plina cu de toate aveam si eu dreptul la liniste. Privirea inlacrimata de bucurie a unui tatic, azi, auzindu-si copilul spunind citeva cuvinte pentru prima data, imi revine in minte pentru citeva secunde. Si asta ma face sa simt asa, ca o caldura in tot corpul, si aproape adorm. Din reverie ma trezeste fii-miu care imi spune, iesind mindru din vestiar, cu parul inca ud « Mami, ma simt bine ca am mers la curs ».
Dintr-o data, ziua isi capata sensul. Ori la clinica, ori acasa, important e sa nu renunti. Si sa crezi ca se poate. Si atunci, ca prin minune, simti ca lucrurile incep sa se aseze in matca. Mai cu cite o criza de panica, mai cu ceva plins, mai cu alrrgatura ca sa prinzi timpul din urma, dar se aseaza. Incet, dar sigur.
« Si acuma, hai, gata cu vorbaraia, repede in masina, acasa la nani, ca mai e si miine o zi !… »