Nu stiu care ar fi traducerea cit mai fidela a cuvintului englez « parenthood ». In romana exista traducere pentru « motherhood » (maternitate) si pentru « fatherhood » (paternitate), insa nu si pentru « parenthood », al carui sens le inglobeaza pe amindoua. In engleza, « hood » poate fi substantiv, insemnind « gluga, capison, boneta, capota, invelitoare » ori verb, insemnind « a ascunde, a tainui, a face un cos de camin pentru ». Cum s-ar putea deci traduce “parenthood” ? “Invelitoare copiilor », « invelisul parintilor ». Ghicim desigur sensul ascuns de « aparatoare », parintii nefiind altceva decit o aparatoare, un invelis copiilor. Si in cuvintul « invelis » se strecoara sensul de caldura, protectie, siguranta. Toate aceste sensuri intr-un substantiv compus, un extraordinar exemplu de concizie a limbii engleze.

Nu stiu daca Ron Howard, regizorul filmului « Parenthood » (USA, 1989) a avut in minte toate aceste sensuri cuprinse intr-un singur cuvint cind a facut filmul. Subiectul poate fi rezumat foarte simplu astfel : relatia parinti-copii. Gil (Steve Martin) si Karen (Mary Steenburgen) au un fiu diferit de ceilalti. E mai sensibil, plinge din orice, e nesigur pe el, fragil psihic, face crize, la scoala e greu, chiar foarte greu. Parintilor li se sugereaza cu discretie ca poate ar fi mai bine pentru baiat daca ar fi intr-o scoala speciala, pe masura nevoilor lui. Baiatul e vazut de o psihiatra, Helen (Diane Wiest), care, la rindul ei, are doi copii: un baiat la inceputul adolescentei, rebel, care refuza cu inversunare protectia mamei si o fiica, liceeana, care se marita cu un pusti doar ca sa se opuna mamei sale ( divortata si feminista).Desigur, mai sint si Nathan (Rick Moranis) si Susan (Harley Jane Kozak), care, vai, asteapta atit de mult, mult prea mult de la copiii lor. La cealalta extrema e Larry (Tom Hulce) caruia putin ii pasa de ce se intimpla in viata copilului sau.

Parinti si parinti…Copii si copii… « Cine a mai vazut baba frumoasa si copil cuminte », spunea bunica. Cum nu s-au vazut nici parinti care sa nu greseasca, as adauga eu, si atunci zicala ar fi completa. Si onesta.

Fiecare parinte portretizat in acest film e diferit, si fiecare, in felul lui, greseste. Unii cu cele mai bune intentii din lume, altii pentru ca nu mai stiu cum si ce sa faca, altii pentru ca nu se simt, pur si simplu, in stare. Nu se simt la inaltime, niciodata la inaltime. Dimpotriva, se simt depasiti, mereu depasiti de ceea ce se intimpla in viata copiilor lor, pe care, ii iubesc, desigur, atit, atit de mult… Cind insa sa le mai spui ca ii iubesti, cu atitea pe cap, cind sa mai gasesti timp sa uiti de griji si doar sa-i stringi tare in brate, asa, sa-i lipesti de sufletul tau, sa ii simti linga tine, inca mici, inca inocenti, inca ai tai…

Un singur lucru, insa, pare a fi numitor comun vietii de parinte. La un moment dat, Gil, personajul interpretat de Steve Martin, ii spune sotiei sale: « Stii, cind copilul tau se naste, e inca perfect. Inca nu ai facut nici o greseala… »

Aceasta imi pare a fi esenta “parenthood-ului”, oricare i-ar fi sensul si traducerea romaneasca: orice parinte din lumea aceasta ar da orice doar pentru a mai avea o sansa: aceea de nu fi facut, INCA, nici o greseala.

Am revazut « Closer »…E atit de complicata istoria celor patru, si nu exista nici un cistigator in povestea asta. Fiecare pierde ceva, fie ca e vorba de inocenta, de iluzii, de ideal ori pur si simplu de ce …a fost.

Ramine, sfisietor, regretul. Regretul de a nu fi avut curajul de a merge pina la capat. Regretul de a nu fi recunoscut iubirea cit inca mai era acolo. Regretul de a nu fi spus adevarul. Regretul de a fi spus adevarul.

Si iubirea, in toate astea? Ea ramine, undeva, tinuta la adapost intr-un ungher bine ascuns al sufletului, de unde e scoasa dupa ce lampa de pe noptiera e stinsa si, in intunericul protector, ochii pot, in sfirsit, contempla ceea ce n-a fost sa fie…

« Closer » (2004). Regia Mike Nichols, cu Julia Roberts, Jude Law, Natalie Portman, Clive Owen

Soundtrack: Damien Rice “The Blower’s Daughter”