Pe vremea cind Facebook nu exista si exista doar acest blog, intilnirile erau vii, mina se aseza mai des pe tastatura, iar gindurile incercau sa se aseze cuminti in fraze lungi si serpuitoare. Acum, “Like”-urile au inlocuit “comment”-urile, si in consecinta, gindurile au devenit si ele lenese, asezate cuminti in coduri imaginate de mintile informaticienilor. Like, unlike, e atit de simplu, atit de impersonal, masca iti ramine neatinsa, caci cine poate sti ce se ascunde in spatele acelui “like” obosit?
Au trecut zilele de Craciun, si cea de An Nou, cu alaiul de petreceri si lume… Intr-un moment de sinceritate foarte prost ales, spuneam cuiva ca fiecare persoana trebuie sa-si asume o anumita doza de ipocrizie pentru a putea supravietui intr-un grup. Daca nu, devii un antisocial, un bizar, un “ce mai vrea si asta acuma?”. Ciudat este ca mi-am regasit replica intr-un film vazut aseara: un personaj care are curajul sa spuna celor din jurul mesei ca fiecare dintre ei nu face altceva decit sa-si ascunda starea de ne-bine. Malaise! Nimanui nu-i place sa auda adevarul, in nici un caz cind sint de fata alte citeva zeci de persoane.Toti vrem sa fim lasati in voia visului de marire nu-i asa ?, sa parem veseli, frumosi, sexy, in largul nostru…Iluzia perfecta, va rugam nu deranjati !!!!

Azi noapte a nins usor…zapada fina acopera gheata pe trotuare. Imi pun papucii de fuga si ies in aerul curat, in soarele inghetat, eu si muzica din casti, eu si pasii mei ritmati, eu si respiratia mea, eu si gindurile mele, singure, nealterate de reguli sociale de supravietuire…Eu si cu mine…Atit.

Mi-l amintesc din autobuzul 73…Ne incepeam amindoi ziua in acelasi autobuz 73 : eu spre universitate, el, probabil, spre locul ei de munca. Il vedeam in fiecare zi, de fapt il gaseam in autobuz, asezat intotdeauna in acelasi loc, locul rezervat lui, caci ei doi urcau cu doua statii inaintea mea. La sfirsitul zilei, indrumul spre casa, ne intilneam la statia de la metrou. Isi astepta rindul cuminte, urca scarile autobuzului calm, si se aseza cuminte la locul lui. Cunostea traseul pe de rost. Se ridica incet la apropierea statiei unde stia ca trebuie sa coboare iar miscarea lui lina ii spunea stapinei sale ca au ajuns.
De multe ori isi odihnea capul pe genunchiul ei, ori se intindea pe jos. Oamenii care urcau sau coborau il ocoleau cu multa grija si cu respect. Mai mult decit atit, cu duiosie.

Dupa ce am terminat facultatea, mi-am gasit o slujba aproape de casa, asa ca nu am mai calatorit cu autobuzzul 73. Dar imi placea sa ma gindesc din cind in cind la el, sa-l vad in mintea mea culcat la locul lui, intre scaunele din fata, neuitind niciodata sa dea de stire stapinei sale ca au ajuns acasa, privind pentru ea, punindu-si in slujba ei toate simturile, ajutind-o pe ea, cea fara vedere, sa vada. L-am revazut de citeva ori, insotindu-si stapina in drumurile ei prin cartier, si de fiecare data am simtit o tresarire de bucurie, ca la revederea unui prieten vechi.

Ieri am revazut-o pe ea. De aceasta data, in mersul ei prin intuneric, era insotita de un labrador negru. Celalalt, cel din autobuzul 73, nu mai era..

– E alt ciine, am spus.
– Da…
– Ce s-o fi intimplat cu celalalt?
– Nu stiu…Nu vreau sa ma gindesc, era cam batrin…
– Crezi ca…

Nu am mai continuat, am simtit deodata o stringere de inima. Nu stiu ce a devenit labradorul auriu din autobuzul 73, cel care isi insotea stapina zi de zi, cu o devotiune si o iubire rar intilnite la oameni. Era, intradevar, batrin…

Nu am stiut niciodata cum il cheama, acest labrador minunat, unul din cei 1000 de ciini MIRA, acesti extraordinari ciini-ghizi pentru persoane ce au un handicap major.

Despre Mira : http://www.mira.ca/fr/

NB: Acest post se dedica lui Ajax, lui Jar, lui Lapi, ciinilor Mira si tuturor ciinilor din lume, care, undeva, alina un suflet.

De citeva zile cochetez cu ideea de a inchide contul Facebook, de a ma retrage din lumea aceasta de… “fetze”. Caci de fiecare cind accedez acest cont ma tradez, intr-un fel, pe mine insami. Nevoia aceasta de intra pe Facebook in fiecare zi imi face greata. Si totusi o fac. Ma intreb de ce. Ce lipsa acuta din viata mea umple acest …Facebook? Ce nevoie primara ma impinge sa tastez adresa de e-mail si parola de citeva ori pe zi in loc sa fac… altceva? Sa fie poate dorinta de a regasi prieteni, cunostinte de care nu mai stiu nimic de 10, 20 de ani?… Sa fie vorba de nevoia de a socializa, chiar si in felul acesta infirm, de a mai vedea ce mai face unul, ce mai spune altul…Ori sa fie doar o alta forma de procrastinare care a inlocuit somnul ori, pur si simplu, mai vechea si nepretentioasa lenevire? Ori e pur si simplu vorba de cea mai clara nevoie de birfa, chiar si virtuala? Caci ce altceva facem pe … Facebook? Ne uitam, mai mult sau mai putin, unul in curtea celuilalt, ca sa nu ma exprim scatologic… Si ne place. Asa zisele “discutii” de pe Facebook sint, de cele mai multe ori, de o insipiditate strigatoare la cer. Ce bine ne mai sta “datul cu parerea!”…Si cum “le ridicul ne tue pas” (malheureusement, j’ajouterais), unii nu se opresc, da’ nu se opresc DELOC! Notele , asa zisele “status”, sint de o platitudine rara. Exemple: « X e plictisita de iarna… »; « Y mai are doua zile si pleaca in vacanta », « Z prezinta in doua saptamini la congresul W ».

Mai qu’est ce que j’ai à foutre moi, de tout ça ? Rien de tout ! Alors pourquoi je continue à perdre mon temps avec ces conneries ?
Mais peut-être parce que je suis tout simplement stupide et superficielle, TRÈS stupide et TRÈS superficielle !?!? Voilà.

Ma gindesc de citeva zile sa inchid acest cont.Nu am facut-o inca. Ma intreb de ce…Ce anume ma face sa mai astept? Ce anume astept, de fapt? Ce imi ofera acest Facebook de nu ma pot lipsi? Ce anume imi ofera aceasta lume virtuala de nu pot gasi in lumea reala, in lumea MEA? Caci as avea atitea de facut, atitea filme de vazut, atitea carti de citit…ma pling mereu ca nu am timp, dar AM TIMP sa stau cel putin o ora pe zi pe acest ingrat Facebook…Cine stie, poate ca Zuckerberg imi va ridica statuie cind voi muri. Si ideea ca de fiecare data cind intru pe acest site, cu fiecare clik pe care il dau, ii mai bag in buzunar acestui individ citiva dolari, imi da un sentiment lamentabil. Ma simt rau, cit de rau se poate simti o fiinta total lipsita de vointa. Ma simt cit de rau se poate simti cineva care una gindeste si alta face. Si in astfel de cazuri, la un moment dat, daca nu alegi, sfirsesti prin a te uri.

Intrebare: DE CE AVEM NEVOIE DE FACEBOOK?
Intrebare: Sintem, oare, atit de SINGURI?

O poveste unica, extraordinara, incredibila, despre miracolul prieteniei intre om si animal:

Finalul complet al documentarului (cu comentariul si muzica originale):

O minunata poezie de Lorca, cantata de Cohen fiul, in limba poetului…

Tarimul de vis, imparatia Craiesei Zapezilor, asa cum mi-am imaginat-o cindva, citind povestea lui Andersen, EXISTA!

Camp Mercier, Québec, ianuarie 2010.

Aseara am iesit in parc pe la 10.
Am inceput de vreo doua zile sa mergem la ski de fond.
O seara superba, -7 grade, frig doar atit cit trebuie obrajilor sa prinda o culoare rosie, sanatoasa. Nici o adiere de vint, doar ceva mai departe, zgomotul orasului. Paduricea, in schimb, era calma. Aleile luminate aveau ceva feeric. Si ne-am intilnit, din nou, cu vechile prietene, locatarele obisnuite ale parcului: caprioarele.

Le-am zarit cu greu, la inceput nu vedeam decit contururi negre desenate pe albul zapezii, insa bine ascunse de crengi. Nu s-au speriat de prezenta noastra, au continuat sa manince din frunzele uscate ale hatisurilor. Erau doar la un metru de noi si la alti citiva metri de sosea. Cit de ireala, si cit de fireasca in acelasi timp putea sa-mi para prezenta lor!

Cu cit inaintam mai mult in ritmul egal al skiurilor, cu atit o liniste impacata ma invaluia.

Simteam fericirea simpla de a fi afara, de a luneca pe skiuri printre copaci, in lumina difuza raspindita de felinarele de pe aleile ce inconjoara parcul. Nici un zgomot, in afara de cel al skiurilor, nici o prezenta in afara caprioarelor prea pasnice.
Luna se zarea si ea printre copaci, o luna noua, subtire si fragila, ca intr-o vedere de Craciun. Gindul imi era senin in ciuda tuturor nelinistilor, angoaselor ori disperarilor de peste zi. Gindul imi era linistit, si o parte din linistea aceea as fi vrut sa o pot darui si celor dragi, celor de departe, celor mihniti, ori tristi, ori doar resemnati.

Cuvintele prietenului Anatoli imi sunau in minte…

« Une étoile a sans doute encore de la lumière
Rien, rien n’est perdu »

Craciun fericit si plin de speranta familiilor noastre si tuturor prietenilor nostri, celor de aproape, dar mai ales celor de departe, si tuturor acelora care ne-au facut onoarea de a trece pe aici!