Imi amintesc de silueta lui firava, urcind treptele din interiorul liceului, spre clasa noastra, in fiecare luni dimineata. In ciuda fizicului sau deloc impresionant, teroarea pe care o raspindea printre elevi nu era gluma. Ora de latina era cosmarul fiecaruia dintre noi. O data pe saptamina tremuram si ne rugam la toti sfintii stiuti si nestiuti sa nu cada pe noi pacatul ascultarii. Timp de doi ani am reusit sa ma mentin pe linia de plutire (a se citi media 5) pina in ziua fatidica in care am avut inconstienta sau nebunia sa incerc sa …copii. Am incercat. Si am fost prinsa asupra faptului. In momentul in care l-am vazut indreptindu-se spre mine, cu mersul lui repezit, am simtit cum cade cerul pe mine. Am luat, evident, 1. In ochii colegilor mei, cit si in ai dirigintelui, nu mai aveam absolut nici o sansa. Era o aventura sa iei 5 la latina, note mai mari decit aceasta pur si simplu NU EXISTAU in aceasta rubrica din catalog. Apoi a urmat un 4, si apoi a urmat un 3. Eram …K.O. Clar. La podea. Ei bine, nu si in capul meu. A ramine corigenta nu era pentru mine o optiune. Era ultima ramasita de orgoliu ce-mi mai ramasese. Am inceput sa-l urmaresc prin liceu, implorind o noua sansa: o ultima lucrare. Am suportat cu stoicism ironiile, chiar si umilintele. Le meritam. Perseverenta mea a dat, in cele din urma, roade: cistigasem dreptul la o ultima lucrare. Atunci am invatat ca expresia “a invata cu picioarele in apa rece” a fost inventata plecind de la cazuri concrete, ca al meu. Am invatat nopti intregi, stiam TOT. Si am reusit, spre uimirea intregului liceu (devenisem un caz) sa obtin acea medie 5. Insotita de un “Sa-ti fie rusine! ca poti…” Ei bine, pentru prima data in viata mea de eleva, MI-A FOST RUSINE. Atit de rusine incit anul urmator obtineam mentiune la olimpiada nationala de latina. Profesorul Emil Ursu a devenit mentorul meu spiritual. M-a pregatit pentru facultate o vara intreaga, nevoind sa auda de vreo…plata, spunindu-mi ca asta era singura mea sansa sa plec din orasul acela. Studenta fiind, am continuat sa-l vizitez de fiecare data cind mergeam acasa. Ii povesteam de pe la facultate, neascunzindu-i multele mele dezamagiri. Pentru mine devenea din ce in ce mai clar ca dupa ce-l avusesem profesor pe dinsul nu mai puteam avea alt profesor de latina. Nimeni nu se putea ridica la inaltimea lui. Imi lipsea enorm. Ultima oara cind l-am vazut, ma pregateam pentru examenul pentru post, pe care nu l-am luat. A trebuit sa accept un post de suplinitoare, intr-un liceu oarecare. Si am aminat revederea, din cauza acestei rusini (asa simteam atunci). Am aminat-o pina a fost prea tirziu. La citeva zile dupa ce ma hotarisem sa ma duc sa-l vad, am primit vestea: profesorul Ursu, dragul si nepretuitul meu profesor, murise, rapus de o boala neiertatoare. Nu-mi mai ramasese decit sa ma duc sa-l insotesc pe ultimul drum. Am plins ca un copil la capatiiul celui ce-mi fusese mai mult decit un profesor, un mentor, un parinte, care a crezut mereu in mine, neconditionat. Pina la sfirsit. Sotia sa imi povestea printre lacrimi ca putin timp inainte sa moara, spunea ca stie de ce nu vin, stie ca am o problema si ca nu voi veni pina nu-i voi fi dat de capat. Ma cunostea atit de bine! Stia ca voi veni sa-l vad, si am venit, prea tirziu insa. Am ratat ultima vizita…Nu am apucat sa-l revad inainte sa plece pe ultimul drum. Dar imi va rasuna mereu in minte risul lui unic, ii voi vedea merau fatza incintata cind ne punea sa descoperim, la inceput de an, ce lipseste pe prima pagina a manualului de latina (poza dictatorului, evident). Glumele lui care ne faceau sa ne tavalim de ris. Imi amintesc cind a fost foarte bolnav, elevii s-au dus cu zecile sa-i doneze singe, nu se astepta nimeni sa fie, de fapt, atit de iubit.
Acum, dupa atitia ani, mi se intimpla sa-mi amintesc de profesorul Emil Ursu cu aceeasi emotie. A fost un profesor unic, un om de o cultura clasica exceptionala, un OM rar. Cineva, un alt profesor de exceptie, a spus odata vorba aceasta: “Meseria de profesor este o meserie nobila, dar modesta“. Stiu ca daca ar citi aceste rinduri, profesorul Emil Ursu ar fi extrem de jenat. Pentru ca intreaga lui viata si-a petrecut-o in umbra nobletei sale, deschizind drum altora, cu devotiune si modestie, credincios misiunii sale de dascal, pina la capat.
Requiescat in pace!