Cantecul celuilalt etaj

Eram calare pe-un blog grozovan,

Si avea fluturi si scafandri in par…

 

Un cercelus mic, de panza, bagat in buricul lumii de apoi,

Oamenii se plimbau, si se intalneau cu cei vii,

Si-si vorbeau.

Ca-i ascultam si-i adulmecam cum se pipaiau cu vorbele de taina :

Ca metafizica e banala, ca nu mai susura cosasul,

Nici ochii sa-i dezmierzi, cu pantec de iubita,

Mainile ti-s strans legate de lopata,

Miroase-a vid, si ne-a pierit si gustul.

 

Cand mortii ne stau in fatza si ne urla :

Ati trecut !

Doar ingerii mai canta…

 

Raspuns unor prieteni de departe

Eu nu stiu de ce am scris poezie… Cand eram june povesteam, cui vroia sa asculte, o anecdota cu Ionescu: admis fiind in Academia franceza, si fiind invitat sa vorbeasca despre teatrul lui, dramaturgul, spre consternarea auditoriului rasat, spune ca el si-a scris opera pana la patru ani. De atunci, nu face altceva decat sa scrie din aduceri aminte. Spunand povestea asta de atatea ori, am ajuns sa cred ca Ionescu avea dreptate. Nu stiu cum se scriu poeziile, dar mi le aduc aminte… Cum pentru cel ce scrie poezii e un dezastru sa fie descifrat, desi tot ceea ce ai scris ma maguleste peste masura, ma si sperie in acelasi timp… E ca si cum m-as fi trezit dezbracat la drumul mare… Ce as putea sa mai spun dupa o critica atat de elevata despre scribuliturile mele?

E adevarat, mi-e tare drag Oblomov cu ratarea lui monumentala, cu refuzul sau nobil de-a intra in Istorie. Dezastrul lui ramane, ca in Zorba grecul, dupa ce funicularul se darama, de o frumusete sublima. Si apoi, nu vorbim niciodata de zakharism, nu-i asa?

De fapt… ce incerc sa fac aici? Eu vroiam doar sa va spun ca ne bucuram ca v-am gasit, si ca in lupta voastra de transee, ati mai trezit doi naparstoci care au dat iar fuga pe la biblioteci, sa-si mai scuture praful de pe nimicul pe care l-au stiut odata…

scriind pe furis, de la sarvici,

 

“4 luni, 3 saptamini si 2 zile”

Nu vreau sa vorbesc aici nici despre acea poveste de avort, nici despre cruzimea imaginilor (extrem de greu de suportat, intr-adevar), nici despre reusitele tehnice (exceptionale, dealtfel) ale acestui film. Vreau sa vorbesc despre ceea ce cred eu ca filmul acesta striga: sufletul amputat al unei natii intregi.

 

Minimalist, de un simbolism crud, am vazut filmul lui Cristian Mungiu ca fiind o teribila metafora a comunismului : un avorton de care poate ne-am debarasat, dar cu ce pret ?

 

 

Ultimul dialog din film ma obsedeaza prin sentinta pe care o pronunta : « L-ai ingropat ? » « Nu vreau sa mai vorbim niciodata despre asta ». This is the question: i-am ingropat oare? acei ani de  frica, de mizerie, de minciuna, de rusine… i-am ingropat cu adevarat? Au meritat oare sacrificiile, umilintele, dezumanizarea? Nu o vom sti niciodata, caci, dezabuzate, nici macar victimile nu mai vor sa vorbeasca despre asta. Si pe buna dreptate : ce ni se serveste in farfurie, dupa teribila incercare ? « Un pic de ficatel, niste rinichi, niste creier pané…” ce-o mai fi ramas de la ospatul nuntii. Acelasi meniu, doar sub o alta forma. Victimele, flaminde, stau deoparte, asteptind ramasitele, caci inca nu au dreptul sa participe la ospat. Chiar daca avortonul zace undeva intr-o ghena de gunoi, nu stim daca a disparut, caci  de ingropat nu l-am ingropat. Sintem insa atit de cufundati in « marea lehamite », incit nici nu ne mai putem uita unii in ochii celorlalti. Sau nu mai vrem. Privirile ni le intoarcem inspre cei ce asculta povestea noastra incredibila, ne lasam la judecata lor, intr-un dureros gest de resemnare: « Nu vreau sa mai vorbim niciodata despre asta ».

 Caci, la ce bun…

 

Domnului Magister, cu drag…

Imi amintesc de silueta lui firava, urcind treptele din interiorul liceului, spre clasa noastra, in fiecare luni dimineata. In ciuda fizicului sau deloc impresionant, teroarea pe care o raspindea printre elevi nu era gluma. Ora de latina era cosmarul fiecaruia dintre noi. O data pe saptamina tremuram si ne rugam la toti sfintii stiuti si nestiuti sa nu cada pe noi pacatul ascultarii. Timp de doi ani am reusit sa ma mentin pe linia de plutire (a se citi media 5) pina in ziua fatidica in care am avut inconstienta sau nebunia sa incerc sa …copii. Am incercat. Si am fost prinsa asupra faptului. In momentul in care l-am vazut indreptindu-se spre mine, cu mersul lui repezit,  am simtit cum cade cerul pe mine. Am luat, evident, 1. In ochii colegilor mei, cit si in ai dirigintelui, nu mai aveam absolut nici o sansa. Era o aventura sa iei 5 la latina,  note mai mari decit aceasta pur si simplu NU EXISTAU in aceasta rubrica din catalog.  Apoi a urmat un 4, si apoi a urmat un 3. Eram …K.O. Clar. La podea. Ei bine, nu si in capul meu. A ramine corigenta nu era pentru mine o optiune. Era ultima ramasita de orgoliu ce-mi mai ramasese. Am inceput sa-l urmaresc prin liceu, implorind  o noua sansa: o ultima lucrare. Am suportat cu stoicism ironiile, chiar si umilintele. Le meritam. Perseverenta mea a dat, in cele din urma, roade: cistigasem dreptul la o ultima lucrare. Atunci am invatat ca expresia “a invata cu picioarele in apa rece” a fost inventata plecind de la cazuri concrete, ca al meu. Am invatat nopti intregi, stiam TOT. Si am reusit, spre uimirea intregului liceu (devenisem un caz) sa obtin acea medie 5. Insotita de un “Sa-ti fie rusine! ca poti…” Ei bine, pentru prima data in viata mea de eleva, MI-A FOST RUSINE. Atit de rusine incit anul urmator obtineam mentiune la olimpiada nationala de latina. Profesorul Emil Ursu a devenit mentorul meu spiritual. M-a pregatit pentru facultate o vara intreaga, nevoind sa auda de vreo…plata, spunindu-mi ca asta era singura mea sansa sa plec din orasul acela. Studenta fiind, am continuat sa-l vizitez de fiecare data cind mergeam acasa. Ii povesteam de pe la facultate, neascunzindu-i multele mele dezamagiri. Pentru mine devenea din ce in ce mai clar ca dupa ce-l avusesem profesor pe dinsul nu mai puteam avea alt profesor de latina. Nimeni nu se putea ridica la inaltimea lui. Imi lipsea enorm. Ultima oara cind l-am vazut, ma pregateam pentru examenul pentru post, pe care nu l-am luat. A trebuit sa accept un post de suplinitoare, intr-un liceu oarecare. Si am aminat revederea, din cauza acestei rusini (asa simteam atunci). Am aminat-o pina a fost prea tirziu. La citeva zile dupa ce ma hotarisem sa ma duc sa-l vad, am primit vestea: profesorul Ursu, dragul si nepretuitul meu profesor, murise, rapus de o boala neiertatoare. Nu-mi mai ramasese decit sa ma duc sa-l insotesc pe ultimul drum. Am plins ca un copil la capatiiul celui ce-mi fusese mai mult decit un profesor, un mentor, un parinte, care a crezut mereu in mine, neconditionat. Pina la sfirsit. Sotia sa imi povestea printre lacrimi ca putin timp inainte sa moara, spunea ca stie de ce nu vin, stie ca am o problema si ca nu voi veni pina nu-i voi fi dat de capat. Ma cunostea atit de bine! Stia ca voi veni sa-l vad, si am venit, prea tirziu insa. Am ratat ultima vizita…Nu am apucat sa-l revad inainte sa plece pe ultimul drum. Dar imi va rasuna mereu in minte risul lui unic, ii voi vedea merau fatza incintata cind ne punea sa descoperim, la inceput de an, ce lipseste pe prima pagina a manualului de latina (poza dictatorului, evident). Glumele lui care ne faceau sa ne tavalim de ris. Imi amintesc cind a fost foarte bolnav, elevii s-au dus cu zecile sa-i doneze singe, nu se astepta nimeni sa fie, de fapt, atit de iubit.

Acum, dupa atitia ani, mi se intimpla sa-mi amintesc de profesorul  Emil Ursu  cu aceeasi emotie. A fost un profesor unic, un om de o cultura clasica exceptionala, un OM rar. Cineva, un alt profesor de exceptie, a spus odata vorba aceasta: “Meseria de profesor este o meserie nobila, dar modesta“.  Stiu ca daca ar citi aceste rinduri, profesorul Emil Ursu ar fi extrem de jenat. Pentru ca intreaga lui viata si-a petrecut-o in umbra nobletei sale, deschizind drum altora, cu devotiune si modestie, credincios misiunii sale de dascal, pina la capat.

Requiescat in pace!

De ce…

O prietena draga mi-a scris, ca raspuns la ce incercam noi sa facem pe acest blog:

“Se pare ca incercam toti sa ne redefinim si sa ne regasim dupa tumultul prin care am trecut de cind am venit aici. Dumnezeu sa ne ajute!” 

Cuvintele ei m-au facut sa-mi pun din nou intrebarea: de ce facem asta? De ce facem publice gindurile, trairile noastre, chiar cu riscul de a nu fi intelesi sau de a fi intelesi gresit? Sa fie o incercare de redefinire ori de regasire? Cred ca da, cel putin in parte. Sa aibe asta legatura cu faptul ca la un moment dat am hotarit sa emigram? Ca ne-am trezit singuri intr-o lume straina in care a trebuit sa invatam sa traim? Ca invatatura asta a lasat poate urme? A facut sa nu mai stim exact unde se afla “acasa”, a distrus prietenii, a schimbat ceva in noi, ne-a facut pe unii mai puternici, pe altii mai slabi, pe unii mai tristi si pe altii mai intelepti? Cine poate sti? Daca tragem o linie, oare suma va fi avind un “+” sau un “-” in fata ei? Cu siguranta ca majoritatea dintre noi, cei rupti de tara, ne-am schimbat facind pasul acesta, fiind nevoiti sa ne traim viata departe de radacini. Unii ne-am schimbat fara sa ne dam seama, dintr-un instinct de supravietuire, altii cu buna stiinta, poate din orgoliu. Unii continuam sa ne intrebam, mai ales noptile, cind sintem, nu-i asa, sinceri cu noi insine, daca pasul facut a fost unul bun, daca hotarirea luata atunci a meritat sacrificiul,  tumultul, cum  spunea prietena mea. Pentru unii poate ca da, pentru altii cu siguranta  nu. Citiva poate  inca mai cauta raspunsul la aceasta intrebare, daca si-au pus-o vreodata. Pentru unii exista regrete, pentru altii multumire. Poate ca pentru nimeni nu este alb ori negru, si probabil niciodata nu va fi.

De aceea continuam sa ne punem intrebari, de aceea scriem pe un blog, de aceea ne bucuram cind prieteni dragi ne (re)gasesc si ne ajuta sa aflam macar o parte a raspunsului pierdut ori nestiut, cine mai stie…

Le vent nous portera

Ascult Noir Desir:

Ma intriga, suna bine, dar am ceva crispari etice… continui pe firul gandului si caut imagini cu ea:

Il caut apoi pe Jean Louis Trintignant – l-am ratat anul trecut, la Montreal.  Cand am aflat ca va veni cu un spectacol, era prea tarziu, n-am mai gasit bilete :

 

De aici ma incant cu un citat din Jules Renard :

Si l’on bâtissait la maison du bonheur, la plus grande pièce serait la salle d’attente.

Revin la Jean Louis Trintignant si ma uit la fisa lui de pe imdb. Realizez ca el era judecatorul din Rouge… Biensûr. Kieslowski… Decalogul. Sa nu ucizi. Nu-mi mai aduc bine aminte filmul. Caut febril…

Dostoevskian descent into hell, Dostoevskian comprehension of evil as inseparable from good and inseparably alloyed to suffering, thus deserving of mercy, no matter how brutal. The piling up of detail, the flow of events, is tight, relentless, funereal, and ominous, shot through half-smoked glass to lend it the surreality of a twilit underworld (compare to Alexander Sokurov’s Mother and Son, 1997). With a minimum of strokes, the murderer is fully realized; his face alone is unforgettable; his flicking of coffee grounds at the girls in the cafe window illustrates in one simple gesture his murderous innocence. The killing itself is harrowing, hands-on ugly. The narrative is Spartan, matching its hardness to the tale. The only spurious step is the editorializing by the attorney against capital punishment; he would have been more effective if more reserved in his passion and anguish. To its credit, there’s no silly color coding, no overtly intellectual structuralism. This is easily the most transparent, thus powerful, storytelling.

Thou shalt not kill. Bertrand Cantat. Suna criminal.


Je n’ai pas peur de la route
Faudrait voir, faut qu’on y goûte
Des méandres au creux des reins
Et tout ira bien là
Le vent nous portera

Ton message à la Grande Ourse
Et la trajectoire de la course
Un instantané de velours
Même s’il ne sert à rien va
Le vent l’emportera
Tout disparaîtra mais
Le vent nous portera

La caresse et la mitraille
Et cette plaie qui nous tiraille
Le palais des autres jours
D’hier et demain
Le vent les portera

Génetique en bandouillère
Des chromosomes dans l’atmosphère
Des taxis pour les galaxies
Et mon tapis volant dis ?
Le vent l’emportera
Tout disparaîtra mais
Le vent nous portera

Ce parfum de nos années mortes
Ce qui peut frapper à ta porte
Infinité de destins
On en pose un et qu’est-ce qu’on en retient?
Le vent l’emportera

Pendant que la marée monte
Et que chacun refait ses comptes
J’emmène au creux de mon ombre
Des poussières de toi
Le vent les portera
Tout disparaîtra mais
Le vent nous portera

 

 

 

Creasta

Azi, copilul meu cel mare a venit acasa cu o coafura noua, la moda , pare-se, SI la categoria 9-10 ani: creasta. Inca naturala, (a se citi: nici rosie, nici albastra, nici verde), facea mindria baiatului meu. Mi-am spus (resemnata) ca trebuie sa notez data in agenda: ziua primei manifestari (categoria moda-vestimentatie-coafura) a independentei adolescentine ( a lui) ce atirna ca sabia lui Damocles deasupra capului (meu). Nu vreau sa ma intreb ce urmeaza, si nici nu vreau sa ma pregatesc dinainte pentru ce va urma. Vreau sa ma mai amagesc cu sperantza ca voi reusi sa ramin o mama “COOL”!

Elogiu job-ului!

 Ne plingem mereu ca nu sintem liberi, ca sintem impovarati de cite avem de facut, mersul la serviciu, printre altele,  chinuindu-ne in mod deosebit. V-ati intrebat insa ce ne-am face daca nu am avea nimic, cu adevarat NIMIC de facut? Daca, printr-o intimplare, am fi liberi, liberi sa facem ce vrem si ce ne place…De cite ori nu am spus, fiecare dintre noi, “Ei, cite n-ash face eu daca as avea timp!” Ei bine, in ceea ce ma priveshte, timp am avut, destul si de multe ori! Nu mai departe de lunea trecuta, cind am fost liberi cu totzii gratzie Zilei Reginei, si nu am facut decit o depresie, spre norocul meu, trecatoare. Ash fi putut totusi sa fac atitea…sa citesc, sa scriu, sa ies afara, desi ploua ca in Bacovia…Ei bine, nu, nimic din toate astea! Am fost aproape fericita sa ma intorc la slujba mea de vara, oricit de incredibil ar parea lucrul acesta! Mersul acesta la serviciu, rutina care te prinde in virtejul ei monoton reuseste sa ucida gindirea…Ce binecuvintare! Imaginatzi-va avind tot timpul din lume la dispozitzie…neavind nici un talent care sa ne permita exorcizarea disperarii, am innebuni cu sigurantza! Sa incetam deci sa mai denigram mersul la serviciu, e singurul lucru care ne permite sa uitam cit de aproape sintem de moarte si sa ne dam iluzia ca sintem de vreun folos in lumea asta, ca existenta noastra are vreun sens!

Morala: Libertatea poate deveni cea mai teribila inchisoare daca nu ai CU ADEVARAT ceva de facut!

Ploaia

E o zi din acelea greu de suportat, caci de cind ma stiu nu am stiut ce sa fac in astfel de zile ploioase care ma indeamna sa caut pe cineva caruia sa pot vorbi, care sa ma ajute sa ies din frigul lor crud.  Imi amintesc de astfel de zile din adolescentza mea, au avut dintotdeauna acelasi efect devastator: o tristete imensa, fara leac, care nu trecea decit odata cu ploaia, ca sa revina odata cu ea. Nici atunci si nici acum nu am reusit sa gasesc solutia miracol contra acestui teribil “mal de vivre” pe care mi-l da dintotdeauna ploaia. E ca si cum o lume ar plinge si s-ar plinge pe sine, intr-o nemaipomenita dereglare de serotonina. Atunci fugeam pe la prieteni, cautind dezlegare in fumul tigarilor, in fata unei cesti de cafea. Nu era decit o amanare…caci teribila tristete adusa de ploi a revenit mereu. Acum stiu ca face parte din viata mea, din mine, si o las acolo, o tolerez, caci stiu ca va trece…, nu in fumul tzigarilor, ca altadata, ci in invaluirea unei priviri pline de iubire si in  mingiierea unor minutze mici. 

Pustiu

Trist ca-n taciune, sleit de povara lui insusi
Se stinge-n bruma de toamna…

Voievod las si meschin
Nedormind dor de vise pagane,
Lasa-ma sa-mi mai trec mana cruda pe pantecul tau vestejit,
Si sa strig spre iertarea pacatelor toate…

Doamne ia-mi durerea de vita belciuga,
Si uita-ma-n coltzul meu sumbru, de nerostita manie.

Cate vietzi crezi c-am mai putea trai
Cu inima-nmuiata in posmagii de pasla,
Visand spre un mal neumblat
Chilia ultimului sihastru…

Cu cine sa-ntingem pogacea de taina,
Cand urmele-s Una pe dîra de suflet ?
Cand o sa trec, o sa iau si iubirea ?
Ori patemile raman ca o mana ne-ngropata de zgura ?