nu cred ca toamna chiar ucide…
E doar departe, cu mirosul ei de vitza neculeasa.
Oh! coasa foshaie, galesh,
In asternutul de copil,
cu clape albe, o muzica neascultata de demult…
Sunt om, c-o singura poveste.
In-cetinit in sihastriile necunoscutului Rarau.
de vacanta
am asa o inimioara,
de usoara,
ca pisoiul atarnat,
de motocul de la usa,
si as vrea sa vin la tine,
sa te cant cu mariachi,
sa te fur din casa sura,
sa te duc pe Sararie,
in odaia primavara,
si sa radem c-altadata,
cum se gandileau copii,
doar c-o raza.
La pensée du jour
Stau intr-o cafenea si sorb linistita dintr-un cappuccino. Sint in Saint-Lambert, un mic orasel de « banlieu », iar cafeneaua e tinuta « de toute evidence » de o familie de italieni. « Café Triesta » e cocheta, mese mici, majoritatea clientilor pensionari. Au iesit probabil la o plimbare si s-au oprit sa-si bea cafeaua si sa ia micul dejun. Ma uit la fetzele lor : linistite, senine, impacate… « paisibles », desigur, e cuvintul care imi vine in minte. Ma intreb, in acelasi timp, daca asa vor arata si batrinetile mele…Probabil ca da, imi spun, daca voi ajunge pina atunci.
Imi vin in minte rindurile amare scrise de o prietena, pe blog, despre batrinii Romaniei…Imi vin in minte si conversatiile telefonice pe care le am, saptaminal, cu mama si matusa mea, ramase acasa : ceea ce imi impartasesc ele de fiecare data e departe de linistea si seninatatea batrinilor din fata mea. « Noroc ca ati plecat, mama, ca nu stiu ce ati fi facut aici!… ». Da stiu, noroc ca am plecat, altfel ce ar fi facut ele acolo, cu pensiile lor de mizerie…In fine…Citesc rindurilor unora si altora care au plecat si care simt, ca si mine, ca nu se mai pot intoarce, ca ceva in mintea nostra e rupt pentru totdeauna. Sigur, cu sufletul e altceva. Dar si boala sufletului are leac. Ca orice pe lumea asta, imi spun, sorbind ultima picatura de cappucino.
Ma ridic, platesc, si ies. Pe strazi, aceeasi pace, acelasi calm, aceeasi bunastare. Totul pare foarte simplu aici, totul pare foarte complicat, chiar imposibil, acolo. Refuz sa ma mai intreb de ce.
E cald si umed. In aer se simte furtuna.
Petrecerea
“Stăteam de câtăva vreme într-un bloc. Deasupra mea era o nuntă. Dansau, dar fără nici un ritm parcă. Din când în când o voce răguşită se ridica peste celelalte; probabil cântau un refren. Un geam se spărgea, cu zgomot. Ce haos o petrecere, ce absurditate!
Dar aşa este şi DINĂUNTRU? Totul se organizează privit de acolo, şi ritmul dansului e ritm, iar vocile sânt una, ba chiar geamul acela care se sparge intră în desfăşurarea petrecerii. Există o lege de creştere interioară a petrecerii, întocmai cum cresc lucrurile în scena în care se sparge, trebuie să se spargă, vasul din IDIOTUL lui Dostoievski. Cei dinăuntru cunosc legea aceasta de creştere, iar pentru ei totul se ţine, chiar şi excesul; în timp ce pentru cel de afară totul e haos. Aşa trebuie să fie cu cei care judecă din afară orice acţiune, orice fapt de viaţă: stau la alt etaj.
Şi-mi dau seama, cum stau treaz în noapte, ce adânc fapt de viaţă e o petrecere. Cine spunea că nu se poate “povesti” un bal? E aproape un miracol, ca orice fapt de viaţă. E atât de frumoasă viaţa, cu creşterea ei spre nu ştii ce! O creştere riguroasă, geometrică, strictă, ca în Bach – spre nu ştii ce.
A doua zi întâlnesc un cunoscut din bloc.
“Ce frumoasă e viaţa!”, exclam eu destul de abrupt.
“Ai fost ieri la nuntă?”, mă întreabă el.”
Text de Constantin Noica
Si totusi…Chiar si dinauntru, petrecerea poate fi haos, absurditate, ne-noima. Nu trebuie decit sa te desprinzi din ritm chiar si pentru citeva secunde ca sa realizezi acest lucru. Petrecerea, dansul, frenezia lautareasca e un mijloc sigur de a uita de sine, caci actiunea ucide gindirea, nu-i asa? Omul cauta (constient sau nu) orice mijloc de a ucide si cea mai mica farima de gindire ce ar putea sa ii dea tircoale. Caci nu e simplu sa ti-o asumi, gindirea. Si atunci orice actiune ce il poate ajuta pe om sa nu-si mai puna intrebari si sa uite ca moartea pindeste la colt e binevenita.. Iar petrecera e un mod simplu si eficace de a uita. Si cred ca Noica nu gresea : petrecerea e un fapt de viata, in sensul ca viata e un lung sir de absurditati pe care le facem doar ca sa nu ne punem adevaratele intrebari. De aceea mergem la servici, la petreceri, facem sport, invatam una si alta, ca sa nu cumva sa ne treaca prin minte sa ne punem niscai intrebari.
Din cind in cind, insa, cineva se opreste, se desprinde din ritm, priveste in jur si nu mai gaseste nici o noima petrecerii…Si se simte dintr-o data foarte singur, si se intreaba ce cauta el acolo, pina cind ritmul ii da iarasi tircoale inghitindu-l in marea de petrecareti.
m-o-u-s-e
Primele minute ale scurtmetrajului provoaca un ris nebun…pentru ca incet-incet, un zimbet duios să ii ia locul…Noi, “vinovaţii fara vina”, copii plecaţi in cele patru zari, vă cerem, dragi părinti, iertare.
Exceptională Luminiţa Gheorghiu, atit de mare actriţă, reuşeşte să facă un rol mare chiar şi intr-un film mic (a se intelege, mai degraba, scurt).
Ora de povesti
“Amintiri din epoca de aur” (“Tales from the Golden Age” ) este un potpourri de 5 filme de scurt metraj care evoca, cum bine spune titlul, epoca binecunoscuta de noi toti. Fiecare din cele cinci scurtmetraje prezinta o legenda urbana din vremea comunismului. Filmul a fost prezentat la Canne in 2009, la sectiunea « Un certain regard » si, ca si alte filme ale noului val, a facut o impresie puternica.
L-am vazut de curind, intr-un centru de cinema unde, in cea mai mare parte a timpului sint difuzate filme americane de duzina. Cum insa « Tales from the Golden Age » nu a trecut deloc neobservat la ultimul « Festival Nouveau Cinéma » care are loc in fiecare an in Montreal, a fost cumparat si difuzat la scara mai larga in America de Nord. Filmul a avut o audienta impresionanta la festival, o buna parte din public fiind romani emigrati (ii recunosti dupa risete: numai noi putem ride la anumite replici ori situatii, caci numai noi STIM). In ceea ce priveste insa difuzarea filmului la scara larga nu pot spune ca difuzorii au facut o afacere buna. Si e de inteles, caci Monsieur/Madame “Tout le monde” nici nu are habar in general unde e Romania.
Asa se face deci ca in sala eram doar noi si inca o pereche. Oameni in virsta, asezati,seriosi, ne intrebam daca or fi romani. Raspunsul a venit imediat dupa primele replici din film: nici o reactie din partea cuplului respectiv, risete copioase din partea noastra. Ne-am privit, concluzia era clara: nu, nu sint romani. Confirmarea a venit dupa primele doua scurt metraje: cei doi au parasit finalmente sala, probabil pentru ca ceea ce vedeau si auzeau nu le spunea mare lucru si foarte probabil si din cauza risetelor noastre. Trebuie sa fac « mea culpa » : am fost niste spectatori galagiosi. Ne-am amuzat copios, am fost realmente gurmanzi, savurind absurdul situatiilor pina la ultima farimitura, caci cele cinci “legende” au de toate: de la un un porc gazat intr-un apartament si pionieri recitind peltic poezii de slava pina la colege de scoala cucerite cu un sandwich cu salam de Sibiu si “tovarasi” de la partid, unul mai abrutizat decit celalalt…
Dincolo de replicile suculente, Mungiu (care semneaza toate cele 5 scenarii) a gasit inca o data metafora perfecta a comunismului: caruselul de bilci, numit popular si « lanturi », care se invirte in nestire, si care nu mai poate fi oprit , pentru ca pur si simplu nu e nimeni sa-l opreasca. Pentru ca singurul care stie (si, eventual, poate) sa opreasca masinaria e si el acolo sus, invirtindu-se impreuna cu ceillati, pentru ca « asa a zis, ca trebuie sa urcam TOTZI »…
Si TOTZI am urcat, noroc ca spre dimineata s-a terminat benzina…si caruselul s-a oprit. A ramas insa greata. Si durerea de cap.
Salutul rusinos
Desigur, nu este prima data cind sintem aratati intr-un mod rusinos cu degetul de alte natii … S-a intimplat in Italia, in Germania, in Spania, in Franta, s-a intimplat mai peste tot unde au ajuns romanii. Sau aproape peste tot: caci trebuie sa va spun ca in Canada romanii au (inca) un nume bun. Explicatia este simpla : pe cind in Europa TOTI romanii (chiar si cei numiti rromi) au acum libera trecere, romanii care vin in Canada sint selectionati cu grija, si primul criteriu este educatia, ori mai bine zis, valoarea profesionala. De mai bine de 10 ani de cind sint aici , am auzit de multe ori fraza aceasta din gura bastinasilor: « Voi, romanii, aveti toti studii universitare, sinteti foarte buni in ceea ce faceti ». Da, sintem, si unii dintre noi sint cu adevarat exceptionali, si in consecinta, reusesc spectaculos viata lor aici, departe de patria muma, departe de lumea dezlantuita de acolo. Si incet, incet, noi, romanii din Canada, obisnuiti fiind sa fim apreciati aici, in tara noastra adoptiva, la adevarata noastra valoare (motivul emigrarii pentru multi dintre noi fiind, dealtfel, acesta) uitam ca in alte parti ale lumii (mai precis in Europa) lucrurile nu stau tocmai asa.
Ba mai mult, din cind in cind, primim o palma usturatoare peste ochi, asa cum s-a intimplat in timpul emisiunii “On n’est pas couché” sur TV5. Ce s-a intimplat acolo (pe scurt) : un umorist a presentat asa-zisul salut romanesc (le salut roumain) : deghizat in tigan(ca), cu mina intinsa pentru cersit, spunind pe un ton plingacios « SVP Monsieeeur ». Animatorul, cit si publicul si ceillati invitati au gasit « gluma » foarte reusita, caci pareau a se amuza copios. Ba mai mult, publicul a reluat gestul, intr-un elan de turma. Daca vreti sa vedeti exact despre ce este vorba, nu trebuie decit sa tapati pe YouTube cuvintele « le salut roumain/salutul romanesc ».
Ce am simtit cind am vazut imaginea asta? Ei bine, sentimentele au fost amestecate: umilinta (pentru ca stim cu totii ca gluma nu a pornit chiar din nimic), revolta ( pentru ca nu ma identific cu rromii care cersesc in Paris), furie (pentru nedreptatea care ni se face fiind pusi intr-o oala comuna, din care iesim toti negri si cu fuste colorate), si dezgust (fatza de niste dobitoci care isi permit insulte la adresa unui popor care i-a dat pe Cioran si pe Ionescu).
Ambasada Romaniei din Franta a reactionat cu un comunicat oficios. Bof! Durea-l-ar capul pe Sarcozy de salutul romanesc, are el altele mai importante de facut! Comunitatea romana din Franta a tacut insa rusinos. Ma intreb de ce oare? Or fi gindind ca nu e treaba lor ori or fi crezind ca cei ce au ris intr-un mod atit de inacceptabil de romani au…dreptate? E mare pacat ca intelectualii romani diplomati la Sorbona, oamenii de cultura romani care traiesc acolo, cei ce publica carti savante, cei care reprezinta, in esenta, o alta Romanie, tac si accepta astfel de jigniri.
Si ca sa inchei, am cochetat citeodata cu ideea de a ne muta in Franta. Regindind lucrurile dupa acest trist episod, cred ca vom mai sta o vreme pe aici, si avem cel putin doua motive pentru asta:canadienii au un respect real pentru romani, iar de rromi (inca) nu au auzit.
Salute!
Ruga de Paste
Despre religiozitate si crestinism in poezia lui Eminescu nu se vorbea, desigur, deloc in vremurile cind eu am studiat pe bancile scolii (vorbesc de scoala generala si de liceu). Chiar si mai tirziu, studenta la Facultatea de Litere in Iasi, nu imi amintesc sa fi auzit prea mult vorbindu-se despre acest subiect (cel putin nu la cursuri). Mai tirziu, pregatindu-mi lucrarea de dizertatie pentru a obtine diploma de master, am petrecut ore ce le-as califia de sublime in compagnia operelor complete. Atunci am inceput sa descopar -printre altele – o alta fatza, prea mult si injust ascunsa, a creatiei poetului, si anume poezia religioasa.
Am recitit “Rugaciunea unui dac” acum, in Postul cel mare, in preajma sarbatorii Pastelui. Ma cutremura aceasta poezie, aceasta ruga crestina. Cel ce se roaga nu cere nici mai mult, nici mai putin, decit sa fie ultimul dintre muritori, caci “cei din urma vor fi cei dintii in Imparatia lui Dumnezeu”. Cere, cu alte cuvinte, mintuirea. Intoarce celalalt obraz, cere sa patimeasca, urmind cuvintele si indemnul Scripturii, caci numai facind sa dispara existenta sa muritoare, cealalta viata, cea vesnica, devine posibila.
RUGÃCIUNEA UNUI DAC
Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viatã dãtãtor,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,
Cãci unul erau toate si totul era una;
Pe când pãmântul, cerul, vãzduhul, lumea toatã
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodatã,
Pe-atunci erai Tu singur, îmcât mã-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cãrui plecãm a noastre inemi?
El singur zeu stãtut-au nainte de-a fi zeii
Si din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dã suflet si lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceti-i,
El este moartea mortii si învierea vietii!
Si el îmi dete ochii sã vãd lumina zilei,
Si inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Si-n glas purtat de cântec simtii duiosu-i viers,
Si tot pe lângã-acestea cersesc îmc-un adaos:
Sã-ngãduie intrarea-mi în vecinicul repaos!
Sã blesteme pe-oricine de mine-o avea milã,
Sã binecuvinteze pe cel ce mã împilã,
S-asculte orice gurã ce-ar vrea ca sã mã râdã,
Puteri sã puie-n bratul ce-ar sta sã mã ucidã,
S-acela între oameni devinã cel întâi
Ce mi-a rãpi chiar piatra ce-oi pune-o cãpãtâi.
Gonit de toatã lumea prin anii mei sã trec,
Pân’ ce-oi simti cã ochiu-mi de lacrime e sec,
Cã-n orice om din lume un dusman mi se naste,
C-ajung pe mine însumi a nu mã mai cunoaste,
Cãci chinul si durerea simtirea-mi a-mpietrit-o,
Cã pot s-mi blestem mama, pe care am iubit-o
Când ura cea mai crudã mi s-ar pãrea amor…
Poate-oi uita durerea si voi putea sã mor.
Strãin si fãr’ de lege de voi muri ‘ atunce
Nevrednicu-mi cadavru în ulitã l-arunce,
S-aceluia, Pãrinte, sã-i dai coroanã scumpã
Ce-o sã amute cânii, ca inima-mi s-o rumpã,
Iar celui ce cu pietre mã va izbi în fatã,
Îndurã-te, stãpâne, si dã-i pe veci viatã!
Astfel numai, Pãrinte, eu pot sã-ti multumesc,
Cã tu mi-ai dat în lume norocul sã trãiesc.
Sã cer a tale daruri, genunchi si frunte nu plec,
Spre urã si blestemuri as vrea sã te înduplec,
Sã simt cã de suflarea-ti suflarea mea se curmã
Si-n stingerea eternã dispar fãrã de urmã!
(1879, 1 septembrie)
Costan Mindrila, teolog si profesor de istoria religiilor, in compania caruia am avut placerea de a petrece ore de neuitat vorbind, intre altele, despre Eminescu, spunea, referitor la religiozitatea acestuia:
“Am convingerea ca Eminescu a murit crestin. Stim asta de la surorile Iurascu, de la unii prieteni care amintesc ca ultimele carti citite de poet au fost Sfanta Scriptura si Patericul velcicovschian. Stim din adnotarile lui facute pe marginea epistolei Sfantului Apostol Pavel catre Corinteni, adnotari ce intruchipeaza o adevarata marturisire de credinta: „Iti este de ajuns puterea mea, caci puterea mea salasluieste in slabiciune… Ma voi lauda cu slabiciunile mele ca sa salasluiasca Duhul lui Cristos in mine”.
Eminescu s-a savarsit din viata, cautandu-L fara incetare pe Dumnezeu. Preluand vorbele Mantuitorului, se intreba inflacarat: „Ce este scris in Lege?… Cum citesti?”. Nelinistea lui era legata de creatie si de sensul adanc al acestei lumi. Cauta formula si prezenta lui Dumnezeu in cele mai diferite domenii – in fizica (a scris si un manual), in medicina, in filosofie, dar mai ales in poezie. Asemenea Sfintilor Parinti, trebuie sa fi inteles ca scopul creatiei lui Dumnezeu nu este doar Binele, ci si Frumosul. Este Armonia suprema, care le inglobeaza pe toate – ceresti si pamantesti. Intr-un text mai putin cunoscut („Mos Iosif”) avem intruchiparea armoniei in prototipul unui calugar alb, care la masa pretindea locul cel din urma, manca numai de post, locuind intr-o camera fara incuietoare, si toate mobilele lui erau lucrate din topor, de mana lui proprie. Cateva scanduri pe doua scaune era patul lui, acoperit doar cu un mindir de paie, iar pe peretii albi ca omatul erau icoane vechi, lucrate de maini calugaresti. Fereastra lui era tot timpul zilei in soare, in timp ce el medita si nu se supara de nimic in lume. Nimeni nu auzea vorba slaba din gura lui. Doar se ruga, dand mainilor de lucru. Lega carti, lucra roti foarte solide si zugravea icoane pe scanduri mici si atent geluite. Nu era pustnic, ci traia in lume, pentru ca ii erau dragi oamenii. N-ar fi putut vietui departe de ei, desi nu le impartasea nici placerile si nici trebuintele lor.
Sa fi cautat Eminescu o noua religie, asa cum afirma unii? In toate si mai ales in opera lui jurnalistica, Eminescu visa sa intruchipeze un model politic si existential cu izvor crestin. Cautarea lui trebuie sa fi fost dublata de o cumplita sfasiere launtrica. Eminescu voia cu toata fiinta lui sa se pocaiasca. Avea doua mari motive pentru asta. Il obseda presupusul blestem ce plana asupra familiei sale, asa cum il obseda un amanunt biografic, neluat in seama de istorici pana acum: ziua lui de nastere fusese ascunsa de parinti si mutata, cu buna stiinta, intr-o alta. Sotii Eminovici au vrut sa ascunda un lucru ce parea cumplit in acea vreme: copilul lor, Mihai, fusese conceput in pacat, in timpul Marelui Post al Pastelui”. COSTAN MANDRILA
Inchei redind citeva din rugaciunile lui Eminescu:
TOT TWAM ASI
Nadejde si`ntarire
Si zid de mantuire
Pre tine castigandu-te
Inghenunchiem rugandu-te
De chinuri ce ne bantuie
Mario, tu ne mantuie
O, Sfanta Marie!
RUGACIUNE
Tu maica durerilor
Regina tariilor
Taria soliilor
Izvoru`ndurarilor
Luceafar al marilor
Indura-te, pleaca-te,
Nadejdea corabiei
Invingerea sabiei.
RUGACIUNE
Craiasa alegandu-te
Ingenunchem rugandu-te
Inalta-ne, ne mantuie
Din valul ce ne bantuie,
Fii scut de intarire
Si zid de mantuire
Si dreapta ta`ncercata
Asupra-ne coboara,
O, maica preacurata,
Si pururea fecioara
Marie!
RUGACIUNE
Noi, cei din mila Sfantului,
Umbra facem pamantului,
Rugamu-ne`ndurator,
Luceafarului marilor,
Ascult-a noastre plangeri,
Regina preste ingeri,
Din neguri te arata,
Lumina dulce clara,
O, maica preacurata,
Si pururi fecioara
Marie!
MAICA DOMNULUI
Limanul sarmanilor
Si soarele anilor
Balsamul ranitilor
Norocul iubitilor
O, da-ne tarie
Sfanta Marie!
RUGACIUNE
(Opere, vol V)
Rugamu-ne`ndurarilor
Luceafarului marilor!
Din valul ce ne bantuie
Inalta-ne, ne mantuie!
Privirea adorata
Asupra-ne coboara
O maica preacurata
Si pururi fecioara,
Marie.
O veche poveste
Intilnire in Samarra (o veche poveste)
Zise Moartea: « Era odata un negustor in Bagdad care isi trimise servitorul la piata sa cumpere de-ale gurii. Nu trecu mult timp si servitorul se intoarse, alb la fata si tremurind, spunind stapinului :
« Stapine, mi s-a intimplat ceva inspaimintator. Cind eram in piata, o femeie din multime m-a inghiontit si cind m-am intors am vazut ca era Moartea. S-a uitat la mine si m-a amenintat ridicind miinile asupra-mi. Stapine, ajuta-ma, imprumuta-mi calul tau, sa plec cit mai departe de Bagdad,sa scap de soarta care ma asteapta. Ma voi duce in Samarra si acolo Moartea nu ma va gasi»
Stapinul, milos, ii da calul, servitorul il incaleca si, indemnind calul din pinteni, se indeparta cit putea de iute in galop. Mai apoi, stapinul se duse si el la piata si ma zari in multime. Atunci veni spre mine si ma intreba :
« De ce l-ai amenintat pe servitorul meu ridicind miinile asupra-i cind l-ai vazut azi-dimineata? »
« Nu l-am amenintat deloc, i-am raspuns, am facut doar un gest de grozava mirare, vazindu-l aici, in Bagdad, caci eu aveam intilnire cu el in seara asta, in Samarra. »
Traducere libera dupa:
“An appointment in Samarra”, an old story:
Death speaks: There is a merchant in Baghdad who sent his servant to buy provisions from the market and in a little while the servant came back, white and trembling, and said, Master, just now when I was in the market-place I was jostled by a woman in the crowd and when I turned I saw it was Death that jostled me.
She looked at me and made a threatening gesture; now, lend me your horse, and I will ride away from this city to avoid my fate. I will go to Samarra and there Death will not find me.
The merchant lent him his horse, and the servant mounted it, and he dug his spurs in its flanks and as fast as the horse could gallop he went. Then the merchant went down to the market-place and he saw me standing in the crowd and he came to me and said, Why did you make a threatening gesture to my servant when you saw him this morning?
That was not a threatening gesture, I said, it was only a start of surprise. I was astonished to see him in Baghdad, for I had an appointment with him tonight in Samarra.
Uite asa
Pentru ca e soare de vreo doua saptamini, pentru ca inca am ghiocei in fata casei si NU mai am zapada (tot in fata casei), pentru ca putin imi pasa daca am doar trei vizitatori pe blog (sint cei mai faini oricum din citi ar putea sa-mi viziteze blogul), pentru ca mai sint trei luni (daca nu socotesc martie) si plecam in vacanta, pentru ca sint la servici si imi pot permite sa beau o cafea aburinda fara ca cineva sa ma siciie ca nu ar trebui sa-mi pierd vremea bind o cafea aburinda, pentru ca mi-e pur si simplu bine desi nu stiu exact de ce, pentru ca nu vreau sa-mi bat capul cu asta, nici sa-mi pun prea multe intrebari, pentru ca uitam citeodata cit sintem, de fapt, de fericiti si de norocosi si de nesocotiti in nerecunostinta noastra pentru ce avem, pentru ca esti tu acolo si asta inseamna, de fapt, totul, pentru ca timpul trece ingrozitor de repede si sint dimineti in care uit sa-ti spun cit de mult te iubesc, pentru ca nu stiu cum altfel sa-ti spun toate astea si pentru ca nu stiu sa scriu poezie, pentru ca, in general, nu stiu…dar imi face bine cind tu mi-o spui, chiar daca stiu dinainte raspunsul si chiar daca mai e (un pic) pina atunci…