Tu

Tu ești cea mai frumoasă poezie a mea.

Mai pune-mi s-ascult Mahler
fă-ma visul iubirilor tale,
sa rupă flautul suflet din noi.
Mai fă-te o data cu rouă si cozi de fetiță
si cântă-mi, si spune-mi si deapănă-mi iar
povestea bunicii,
cum te-ascundea-n truditele gânduri.

Uită-te, alintă-ma, ninirește-mă
Si ascunde-mă morții,
să fim una cu plânsetul ploii.
Focul ne gâdile galeș
și-ntinde-mi aripile,
să zburăm sus,
să topim cu buzele noastre,
toți norii de gheață.

Mai pune-mi s-ascult Brahms
Fă-ma rugăciune de foc
și lasă-ma să fiu,
într-o seară de vară,
geamăt îngerului tau.

Trece-mi mâna ta prin visele mele,
Alintă-mă, ninireste-mă, uită-mă
Tu cântec iubit, să nu mă cunoști,
Să ne-ntâlnim iar, doi straini,
Îmbătându-ne, povestindu-ne
În apusul ceramic…

Mai lasă-mă să fiu,
În verdele tău absolut
Singurul bocet uitat pe pământ.

Mihai Sava

Nostalgia punctului pierdut

Exista un punct, unul anume, un moment, extrem de scurt, in care poti (inca) sa alegi. Te uiti intr-o parte, apoi in cealalta, si apoi te hotarasti sa o iei intr-o directie. Poti alege sa zbori, cu riscul de a sfirsi cu un glonte in cap. Poti alege sa zbori, stiind, asumind, ca pentru asta e musai sa te desprinzi de tot ceea ce te impiedica sa(tzi) pui intrebarile esentiale. Iar tinerii trebuie lasati sa zboare, chiar daca vor sfirsi cu un glonte in cap. Pentru ca alegerea este posibila doar cind esti … so young.

Cam asa ar putea fi rezumat, scolareste, Zabriskie Point, filmul lui Antonioni.

Filmul a fost realizat in State, in anii 60, cind contracultura era in floare, ceea ce explica, desigur, viziunea ”gauchista” destul de iritanta dealtfel pentru oricine a vietuit in comunism, si nu numai ( ma si mir dealtfel cum de americanii nu l-au cenzurat). Spre deosebire de Blow-Up, realizat tot in State patru ani mai devreme, ”Zabriskie Point” a fost un esec, din ambele puncte de vedere, critic si comercial.

Dar…dar… un mare DAR…ii acord un ENORM, URIAS 10 pentru cinematografie. Fiecare cadru aproape este o fotografie, un tablou. Mi-l imaginez pe Antonioni petrecind nesfirsite ore in muzee…Si apoi, muzica, absolut minunata, de la Pink Floyd si Roling Stone la Orbison. Si simbolistica locului, Zabriskie Point, in Death Valley, unde cei doi se gasesc si se iubesc, acolo, in punctul cel mai fierbinte, in valea (aparent) moarta…Si felul in care se cauta si se gasesc, el undeva sus, ea, desigur, jos, m-a facut sa ma gindesc la versurile lui Nichita:

Doua cântece diferite, lovindu-se amestecindu-se,
doua culori ce nu s-au văzut niciodata,
una foarte de jos, intoarsa spre pământ,
una foarte de sus, aproape rupta
în infrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntimplarii ca sunt.

Iar in final, estetica exploziei, simbolul revolutiei istorice, cea care distruge ordinea, si pune haosul in loc…Dar, din punct de vedere artistic, haosul e mai bogat in nuantze/perspective decat ordinea sterila…Ca si tineretzea… care e intrinsec o revolutzie.

Si desigur, cadrul final, un apus de soare absolut sublim, stupefiant, in tonuri de orange si rosu, ce se transforma pe nesimtite intr-un tablou impresionist. Si piesa lui Orbison, So young, in fundal, ca sa puncteze totul cu o lacrima nostalgica in coltul ochiului (vorbesc pentru cei care nu mai au 20…).

Suficient cit sa-ti spui, cu satisfactia aproape imbecila a celui ce a sesizat, pentru o clipa, ideea: “E dat dracu’ Antonioni asta, domn’le!”