Aseara am iesit in parc pe la 10.
Am inceput de vreo doua zile sa mergem la ski de fond.
O seara superba, -7 grade, frig doar atit cit trebuie obrajilor sa prinda o culoare rosie, sanatoasa. Nici o adiere de vint, doar ceva mai departe, zgomotul orasului. Paduricea, in schimb, era calma. Aleile luminate aveau ceva feeric. Si ne-am intilnit, din nou, cu vechile prietene, locatarele obisnuite ale parcului: caprioarele.

Le-am zarit cu greu, la inceput nu vedeam decit contururi negre desenate pe albul zapezii, insa bine ascunse de crengi. Nu s-au speriat de prezenta noastra, au continuat sa manince din frunzele uscate ale hatisurilor. Erau doar la un metru de noi si la alti citiva metri de sosea. Cit de ireala, si cit de fireasca in acelasi timp putea sa-mi para prezenta lor!

Cu cit inaintam mai mult in ritmul egal al skiurilor, cu atit o liniste impacata ma invaluia.

Simteam fericirea simpla de a fi afara, de a luneca pe skiuri printre copaci, in lumina difuza raspindita de felinarele de pe aleile ce inconjoara parcul. Nici un zgomot, in afara de cel al skiurilor, nici o prezenta in afara caprioarelor prea pasnice.
Luna se zarea si ea printre copaci, o luna noua, subtire si fragila, ca intr-o vedere de Craciun. Gindul imi era senin in ciuda tuturor nelinistilor, angoaselor ori disperarilor de peste zi. Gindul imi era linistit, si o parte din linistea aceea as fi vrut sa o pot darui si celor dragi, celor de departe, celor mihniti, ori tristi, ori doar resemnati.

Cuvintele prietenului Anatoli imi sunau in minte…

« Une étoile a sans doute encore de la lumière
Rien, rien n’est perdu »

Craciun fericit si plin de speranta familiilor noastre si tuturor prietenilor nostri, celor de aproape, dar mai ales celor de departe, si tuturor acelora care ne-au facut onoarea de a trece pe aici!