Ultima sesiune din an si din viata mea de studenta. Nu incetez sa ma pling cui vrea sa ma asculte ca sint plictisită si satulă de scoala, ca patru ani de studiu mi-ajung, ca vreau sa practic odata profesia pentru care am muncit atita, si cite altele…In fiecare vineri dimineata cind ma trezesc la 6 sa ma duc la ultimul seminar din saptamina, ma pling cel mai mult. Je chiale, ca sa ma exprim intr-o buna franceza "de Québec". (chialer= vb.intranzitif, pleurer, se plaindre). Ma pling, dar ma duc, in toti anii astia am invatat ca a chiuli nu prea face parte din obiceiurile studentilor de aici, printre altele pentru ca fiecare minut de curs…costa. Asa ca ma duc la curs, chiar si intr-o vineri dimineata. Un seminar despre comunicarea alternativa, unde e vorba, printre altele, de diverse aparate ce sint folosite de persoane incapabile sa comunice prin viu grai. Am ales cursul nu pentru ca m-ar pasiona tehnologia, desi ce se face acum pentru acesti pacienti este incredibil, ci pentru ca ma intereseaza orice mod de comunicare non-verbal, si asta face parte din lucrurile pe care trebuie sa le cunosc ca sa pot, eventual, ajuta viitorii mei pacienti sa gaseasca o cale de a comunica.
Interesant, desigur. Doar ca azi nu prea eram in apele mele si azi cursul consta chiar in prezentarea acestor aparate sofisticate, cum va spuneam. Fara un prea mare entuziasm am incercat unele, m-am uitat la altele, lasind cele mai multe nebagate in seama. Pe o masa insa, linga un aparat sofisticat, o carte. O iau, pe copertă fotografia unui om in jur de 50 de ani intr-un scaun cu rotile. Titlul cartii: ‘Un esprit sain dans une prison de chair". Am inceput sa citesc la intimplare. Autorul avea ceea ce in terminologia medicala poarta numele de ‘locked-in syndrom’ si este una dintre cele mai cumplite boli ce poate exista. Pe scurt, mintea ramine intreaga intr-un corp ce in intregime, ori in proportie de 99% este paralizat. In general, singura miscare care ramine posibila este clipirea din ochi (uneori doar dintr-unul).
http://en.wikipedia.org/wiki/Locked-In_syndrome.
Citesc ca atunci cind s-a intimplat accidentul cerebral era singur cu baiatul lui de 4 ani. Si ca ultimele cuvinte pe care i le-a spus au fost: " Dă-mi telefonul, daca nu poti, sun eu". Si cit regretă ca nu i-a spus un ultim "te iubesc" copilului care privea terifiat cum tatal lui dispare. Citesc despre o sotie care a hotarit sa se bată cu soarta, sa-l ia acasa si sa faca in asa fel incit toti trei sa aibe o viata. Ma uit la pozele de dinainte ca totul sa se prabuseasca: un om caruia fericirea i se citeste in zimbetul larg, in felul in care isi priveste sotia si copilul. Citesc…
Imi amintesc de cazul jurnalistului francez Jean Dominique Beauby devenit celebru si cunoscut de toata lumea in urma publicarii cartii "Le scaphandre et le papillon", care a fost transpusă pe ecran de regizorul Julian Schnabel in "The Diving Bell And The Butterfly"
http://en.wikipedia.org/wiki/The_Diving_Bell_and_the_Butterfly
Jean Dominique Beauby si-a "dictat" cartea dintr-o clipire de ochi, caci asta era singura miscare pe care corpul lui mai putea sa o faca in timp ce spiritul rămăsese intact. Si iata cum incepe, in film, aventura comunicarii avind ca mijloace un ochi capabil sa clipeasca, un alfabet scris in ordinea frecventei literelor in limba franceza si o ortofonista. Precizez pentru cei ce nu stiu ca intrebarile ortofonistei, desi pot parea bizare, sint puse cu un scop precis, acela de a valida "da"-ul si ‘nu"-ul pacientului. In secventa aceasta personajul principal nu este in cadru, ii auzim doar gindurile si vedem cu ochiul lui.
Ei bine, filmul e film, veti spune poate, e facut, intre altele, sa atragă oamenii in salile de cinema. Azi insa, am intilnit in carne si oase eroul din "Le scaphandre et le papillon", doar ca poartă alt nume si traieste in Québec. Ce are in comun cu Jean Dominique Beauby…suferă de acelasi cumplit lockde-in syndrom si a scris si el o carte, "Un esprit sain dans une prison de chair", cea pe care tocmai o răsfoisem inainte ca autorul ei sa intre in sala. Spre deosebire de jurnalistul francez, acestui domn i-a mai ramas functional degetul mare de la mina stinga si poate clipi din amindoi ochii. Asa comunică, de altfel, cu sotia sa, desi are un aparat sofisticat dotat de o voce sintetica care poate "vorbi" pentru el. Cu sotia sa preferă insa sa comunice cu ajutorul alfabetului ESARIN, cel folosit de Jean Dominique Beauby ca sa-si scrie cartea, pentru ca e mai rapid si pentru ca astfel ceva din caldura unei comunicari umane mai poate fi păstrat. A venit sa ne spună, printre altele, ca in viitoarea noastra profesie, cel mai important lucru e sa nu vedem in faţa noastra cazuri, ci oameni. Si sa avem sperantă si incredere pina in ultima clipa in pacientii nostri, in capacitatile lor, chiar daca ele se rezuma uneori doar la o clipire din ochi.
La sfirsit a fost perioada de intrebari. O colegă a vrut sa stie pentru cine a scris cartea, daca i-a avut in minte pe cei ca el, vrind sa le dea curaj, ori pe noi, cei care vom lucra cu pacienti ca dinsul…A raspuns (in acelasi cod, prin intermediul sotiei care ne transmitea mai apoi raspunsul) ca a facut-o pentru toti cei de care colega mea vorbea dar si pentru cei "chialeux". Adica pentru cei ce se pling. A spus ca e o carte pe care acesti oameni ar trebui s-o aibe linga pat, si doar sa o priveasca dimineata inainte de a incepe ziua. Si a incheiat intr-un spasm ce insemna ca ride, ca se amuză.
Am priceput imediat ce a vrut sa spuna. Eu, cea care ma ridic atit de greu din pat dimineata…La sfirsit, m-am dus sa-i spun ca ii multumesc ca a venit sa ne vadă, pentru că intilniri cu oameni ca el ne invata ce nu au reusit profesorii in sute de ore de curs. A avut un alt spasm, care de aceasta dată era un semn că emotia il cuprinde si ca daca ar putea, ar plinge. Mi-au dat si mie lacrimile, i-am multumit inca o data lui si sotiei sale si am plecat. In drum spre casa, nu-mi iesea din minte imaginea acestui om. Nu-mi venea sa cred ca i-am vorbit, ca i-am atins mina. As fi vrut poate sa-i spun ca voi incerca sa nu mă mai pling pentru nimic dimineata cind ma trezesc. Că voi incerca sa ma bucur că ma pot ridica din pat, ca pot iesi in frig, ca ma doare spatele, ori capul, ori piciorul, ca pot merge la scoala, la cursul de vineri, ca pot sa-mi string in brate copiii si ca pot striga disperata la ei sa faca liniste…sa ma bucur ca pot sa rid, ca pot sa pling, ca pot.
"Monsieur, je ne chialerai plus jamais le matin…"