Cele trei poeme filozofice pentru Sanda, de Constantin Noica…Le-am descoperit cind aveam vreo 17 ani, si parca ma revad la Bucuresti, citindu-le unei prietene, o fata pe care o cunoscusem acolo, la olimpiada nationala de latina…ma revad pe inserat, ascunsa privilor in ogiva unei ferestre vechi a liceului Iulia Hasdeu, unde eram cazati, citindu-i aceste poeme ale lui Noica… Vocea imi curgea atunci calda, si inexplicabil emotionata, adunind in inserare si imprejurul ferestrei alti liceeni, opriti sa asculte cuvintele magice, uitind pentru citeva clipe de regulile declinarii a treia… De unde sa stiu ca intr-un anume fel, imi citeam destinul. De altfel, nu am mai revazut-o niciodata pe fata aceea.
Am gasit aceasta inregistrare pe Youtube (e impresionant ce poti gasi pe Youtube!…) si vocea lui Noica (pe care nu o cunosteam si pe care mi-o inchipuiam altfel, mai blinda poate si mai catifelata), recitand primul poem, imi pare austera si neiertatoare, apasind pe cuvinte cu neclintirea unui judecator a Lumii de apoi. Cuvintele poemului devin aspre, cazind greu, ca niste pietre pe o lespede de marmura. Sunetul casant al vocii, apasind pe fiecare silaba, contrasteaza puternic cu seninatatea poemului ce invita la regasire. Cu toate astea, ma bucur ca l-am gasit, chiar si in aceasta forma audio. Eu cautam textul pe Internet, cautam cuvintele, as fi vrut sa mi-l mai recitesc eu insami macar o data, sa reascult cuvintele intelepte indulcite de o voce mai iertatoare, vocea celui plecat, a celui ce ar vrea sa se adune, insa nu mai stie cind, si nici unde, si nici cu cine…
