Despre fericire

I remember one morning…
getting up at dawn…
there was such a sense of possibility!
You know? That feeling?
And… and I remember thinking to myself:
‘So this is the beginning of happiness…’
‘This is where it starts!’
‘And, of course, there’ll always be more.’
Never occurred to me
it wasn’t the beginning,
It was happiness.
It was the moment…

― Virginia Woolf

La mine a fost o dimineata de toamna in Copou, la o terasa din Puskin, bindu-mi cafeaua, in prima mea zi de studentie. Nu aveam inca 19 ani. Era imediat dupa cazare, eram bucuroasa, aveam camera mea, locul meu, eram in sfirsit libera, eram pregatita… Eram pregatita pentru fericire. Da, imi amintesc si acum ca si cum ar fi fost ieri: senzatia ca totul este posibil, ca fericirea ABIA incepe…atunci, in momentul acela, precis. Vechii greci spuneau ca niciodata nu traim in dimensiunea prezentului, pentru ca traim ori in nostalgia trecutului, ori in speranta viitorului. Ca si Ulise, in cei 20 de ani de pribegie, nostalgic dupa Itaca lui, sperind sa o revada intr-o zi, uita sa traiasca…prezentul. Doar cind o regaseste pe fidela Penelopa, trairea in prezent are loc, timpul parca se intinde, momentul este prea puternic pentru ca trecutul ori prezentul sa mai conteze.
In dimineata aceea de toamna, asta mi s-a intimplat si mie: am reusit sa traiesc momentul prezent, fara ca fericirea prezentului sa fie tulburata de regretele si nostalgia trecutului ori de sperantele si angoasele viitorului. Pot spune ca sint exprem de norocoasa: acela a fost momentul, pot sa spun acum, cu o precizie aiuritoare, ca acela a fost momentul in care am simtit fericirea absoluta a prezentului, am trait clipa pentru ceea ce era ea, atunci, si nu pentru ce fusese ori pentru ce as fi sperat sa fie.
Nu am fost constienta atunci de ceea ce mi se intimpla. Revelatia am avut-o citind Virginia Woolf, momentul mi-a venit in minte fara nici un efort, spontan, natural, ca si cum astepta de mult sa imi aduc aminte… Sa imi aduc aminte ca asta a fost fericirea, ca aceea a fost CLIPA! Ar fi trebuit poate sa strig atunci, ca Faust…”Opreste-te, clipa, esti atit de frumoasa!…” Sau poate ca nu.

Reteta fericirii simple

O fi virsta (se spune ca ne inteleptim dintr-o data pe la 40) sau poate altceva, constat insa cit de putin imi trebuie sa fiu fericita. Sa-i stiu pe ai mei aproape, sanatosi…Sa ma bucur de o iesire “en amoureux” (cum spune fata mea, cu putintica gelozie), de obicei la un film despre care vorbim apoi ore in sir degustind o patiserie intr-un bistro discret dar sarmant…sa reusesc sa ajut macar o parte din copiii pe care ii vad la clinica, sa vad macar un parinte un pic mai fericit (si) datorita mie macar o data pe saptamina…sa reusesc sa fiu mai toleranta cu mine insami, sa-mi iert mai mult propriile greseli…sa accept ca nu pot sa controlez totul si ca uneori, asta e, dau gres…sa am planuri de viitor…sa visez la cele trei locuri pe care vreau sa le vad inainte de a muri (New Orleans pentru muzica, Pompei in amintirea dragului meu profesor de latina si Machu Pichu pentru …ei bine, pentru tot!)…sa continui sa alerg pentru ca pot sa o fac…si sa nu ma las afectata de prostia din jur, stiind ca e fara leac.
Cam asta.

“friends”

In era mediilor sociale (facebook, twiter, si care or mai fi) orice eveniment trait devine o alta postare pe FB. O spun pentru ca asta am facut si eu citiva ani. Toti cei care faceau parte din lista mea de “friends” aveau acces la ceea ce traiam sau experimentam. A fost, desigur, alegerea mea sa imi expun o parte din viata mai multor persoane, mai mult sau mai putin cunoscute.
Trebuie sa spun ca atunci cind am hotarit sa nu mai iau parte la acest joc mai mult sau mai putin pervers, am facut-o si pentru a-mi satisface o curiozitate ascunsa. Vroiam sa vad pentru cine voi mai continua sa exist (via acest blog, de exemplu) din momentul in care voi inceta sa mai figurez pe facebook. Ceea ce am descoperit este cel putin extraordinar: cu foarte putine exceptii (si persoanele de care vorbesc se vor recunoaste, desigur) orice comunicare a incetat. Nu am fost foarte surprinsa, si nici foarte afectata. Era ceva la ce ma asteptam. Viata mea a continuat la fel ca inainte, poate cu ceva mai multa discretie.
Acum, dupa citeva luni de absenta de pe celebra retea virtuala, remarc din ce in ce mai mult absurdul zilelor noastre: ne vedem din ce in ce mai putin, ne vorbim din ce in ce mai putin, in timp ce listei noastre virtuale i se adauga tot mai multi… “friends”. Friends…un cuvint care a devenit extraordinar de gol, de trist, si lipsit de sens. Un cuvint care nu mai inseamna mare lucru.

Dileme mici, dileme mari…

In fata unei decizii importante, eziti: nu stii ce hotarire sa iei. Intr-un moment crucial al vietii mele, cind a trebuit sa iau una dintre cele mai importante decizii privind viata mea profesionala, cineva m-a sfatuit sa ma gindesc nu la ce o sa aleg, sau la ce voi face, ci la ce voi regreta peste 4 ani CA NU AM FACUT…Ciudata perspectiva, dar extrem de eficienta : cind am privit lucrurile din acest punct de vedere, mi-a fost foarte clar ce voi regreta peste 4 ani, si mi-a fost foarte usor apoi sa aleg. De atunci aplic mereu aceasta tactica cind am de facut o alegere grea, si de fiecare data functioneaza.
Ne este mereu frica de greseli , de consecintele lor, de regretele ce le vom avea… « THERE IS NOT SUCH THING AS A MISTAKE » , replica unui personaj intr-un film ce l-am vazut aseara ma urmareste si acum. O adevarata revelatie, desi la inceput nu am inteles…Cum sa nu existe greseli, le facem in fiecare zi, cu ghiotura ! Dar nu asta vroia sa spuna femeia aceea batrina, bolnava, pe patul de moarte, cind ii cere fiicei ei sa-i promita CA VA FI FERICITA ! Nu avem timp de regrete, “ WE DO WHAT WE HAVE TO DO”, regretele sint o risipa devastatoare. Si in definitif, daca tot e sa regreti, e mai bine sa fie ceva ce ai facut, macar stii ce regreti, nu-i asa ?, decit ceva ce nu ai facut (caci in acest caz nu vei sti niciodata daca ceea ce nu ai trait merita regretul tau).
Ca si intoarcerea mea in Romania, vara aceasta, dupa 12 ani. As fi regretat mai mult daca nu as fi mers, decit regret ca am fost. Macar stiu (de) ce regret…

Déjà vu

Acum un an, ori doi, ori mai multi, nu are importanta…intr-o cafenea, in Montreal. Eu si un coleg de facultate, canadian-quebecois :

« La révolution roumaine…t’avais quel âge ? »
« 16 ans »
« Tu t’en rappelles bien, dis donc! »
« Oui, assez. »
« C’est vrai que vous avez tué Ceausescu le jour de Noel ? »
Même si je ne me reconnais pas dans ce « nous », je réponds quand même à sa question.
« C’est vrai. »
« Combien de morts il y a eu, finalement ? 400 ? 4000 ? 10000 ? »
« Je ne sais pas. »
« Parce qu’ici on parlait de toutes sortes de chiffres, tu sais… »
« Je sais, chez nous on parlait de toutes sortes de chiffres aussi. »
« Pis, maintenant ? »
« Maintenant… tu veux dire …maintenant, en Roumanie? »
« Oui, c’est comment ? Vous êtes libres, non? C’est la démocratie là-bas maintenant, pas vrai ? »
« Oui, c’est la démocratie. »
« Alors toi, pourquoi t’es partie? »

La conversation s’est brusquement arrêtée. Il fait longtemps que je ne réponds plus à cette question. Ne me demandez pas pourquoi.

***

E revolutie in Egipt, in Tunisia, in Yemen, in Algeria. Ma uit la televizor si imi aduc aminte. Si e mult amar in amintirile mele. Am un sentiment acut de «déjà vu». Dar poate ca aceste popoare nu vor fi inselate asa cum am fost noi. Poate ca revolutia lor nu va fi furata si transformata intr-un esec lamentabil, asa ca a noastra. Poate ca mortii lor nu vor fi murit degeaba, asa ca ai nostri. Si poate ca in citiva ani nici un tunisian, ori egiptean, ori algerian nu va trebui sa-si inghita amarul intr-o conversatie de cafenea, in Montreal.

Ufff!!!Offf!!!Ahhh!!! si Ha Ha ha!!!

Nu stiu altii cum sint, dar in ceea ce ma priveste, cred ca atunci cind nu prea stii mare lucru apropo de ceva, fie ca e vorba de carti, de muzica, de politica ori de vecina din coltul strazii, bunul simt ar trebui sa-ti spuna sa te abtii, sa taci si sa-ti musti limba de cel putin trei ori ca sa eviti sa scoti cine stie ce porumbel pe gura.

De ce? Pai e simplu, ca sa se evite penibilul, deja prostia e penibila, nu-i asa, imaginati-va prostia insotita de logoree…sa te sufoci, nu altaceva ! Vorba ceea…prostul nu e prost destul daca nu e si fudul. Si fudulia merge mina-n mina cu vorbaria. Ba mai si rimeaza !

Nu era destul ca era prezenta peste tot in lumea reala, acum prosti(me)a invadeaza si spatiul virtual. Ca de, ce-i trebuie chelului, tichie de margaritar!

Ce reconfortant ar fi daca prosti(me)a ar invata, odata pentru totdeauna…SA TACA !!!!!! Ori macar sa vorbeasca…mai putin. Si eventual (ce vis nebunesc!!!), sa-i asculte pe altii!…

Pina atunci, sa-i ascultam pe cei care au reusit sa vorbeasca despre prostie in singurul mod in care aceasta poate fi atacata: RIZIND!

Petrecerea

“Stăteam de câtăva vreme într-un bloc. Deasupra mea era o nuntă. Dansau, dar fără nici un ritm parcă. Din când în când o voce răguşită se ridica peste celelalte; probabil cântau un refren. Un geam se spărgea, cu zgomot. Ce haos o petrecere, ce absurditate!
Dar aşa este şi DINĂUNTRU? Totul se organizează privit de acolo, şi ritmul dansului e ritm, iar vocile sânt una, ba chiar geamul acela care se sparge intră în desfăşurarea petrecerii. Există o lege de creştere interioară a petrecerii, întocmai cum cresc lucrurile în scena în care se sparge, trebuie să se spargă, vasul din IDIOTUL lui Dostoievski. Cei dinăuntru cunosc legea aceasta de creştere, iar pentru ei totul se ţine, chiar şi excesul; în timp ce pentru cel de afară totul e haos. Aşa trebuie să fie cu cei care judecă din afară orice acţiune, orice fapt de viaţă: stau la alt etaj.
Şi-mi dau seama, cum stau treaz în noapte, ce adânc fapt de viaţă e o petrecere. Cine spunea că nu se poate “povesti” un bal? E aproape un miracol, ca orice fapt de viaţă. E atât de frumoasă viaţa, cu creşterea ei spre nu ştii ce! O creştere riguroasă, geometrică, strictă, ca în Bach – spre nu ştii ce.
A doua zi întâlnesc un cunoscut din bloc.
“Ce frumoasă e viaţa!”, exclam eu destul de abrupt.
“Ai fost ieri la nuntă?”, mă întreabă el.”

Text de Constantin Noica

Si totusi…Chiar si dinauntru, petrecerea poate fi haos, absurditate, ne-noima. Nu trebuie decit sa te desprinzi din ritm chiar si pentru citeva secunde ca sa realizezi acest lucru. Petrecerea, dansul, frenezia lautareasca e un mijloc sigur de a uita de sine, caci actiunea ucide gindirea, nu-i asa? Omul cauta (constient sau nu) orice mijloc de a ucide si cea mai mica farima de gindire ce ar putea sa ii dea tircoale. Caci nu e simplu sa ti-o asumi, gindirea. Si atunci orice actiune ce il poate ajuta pe om sa nu-si mai puna intrebari si sa uite ca moartea pindeste la colt e binevenita.. Iar petrecera e un mod simplu si eficace de a uita. Si cred ca Noica nu gresea : petrecerea e un fapt de viata, in sensul ca viata e un lung sir de absurditati pe care le facem doar ca sa nu ne punem adevaratele intrebari. De aceea mergem la servici, la petreceri, facem sport, invatam una si alta, ca sa nu cumva sa ne treaca prin minte sa ne punem niscai intrebari.
Din cind in cind, insa, cineva se opreste, se desprinde din ritm, priveste in jur si nu mai gaseste nici o noima petrecerii…Si se simte dintr-o data foarte singur, si se intreaba ce cauta el acolo, pina cind ritmul ii da iarasi tircoale inghitindu-l in marea de petrecareti.

Salutul rusinos

Desigur, nu este prima data cind sintem aratati intr-un mod rusinos cu degetul de alte natii … S-a intimplat in Italia, in Germania, in Spania, in Franta, s-a intimplat mai peste tot unde au ajuns romanii. Sau aproape peste tot: caci trebuie sa va spun ca in Canada romanii au (inca) un nume bun. Explicatia este simpla : pe cind in Europa TOTI romanii (chiar si cei numiti rromi) au acum libera trecere, romanii care vin in Canada sint selectionati cu grija, si primul criteriu este educatia, ori mai bine zis, valoarea profesionala. De mai bine de 10 ani de cind sint aici , am auzit de multe ori fraza aceasta din gura bastinasilor: « Voi, romanii, aveti toti studii universitare, sinteti foarte buni in ceea ce faceti ». Da, sintem, si unii dintre noi sint cu adevarat exceptionali, si in consecinta, reusesc spectaculos viata lor aici, departe de patria muma, departe de lumea dezlantuita de acolo. Si incet, incet, noi, romanii din Canada, obisnuiti fiind sa fim apreciati aici, in tara noastra adoptiva, la adevarata noastra valoare (motivul emigrarii pentru multi dintre noi fiind, dealtfel, acesta) uitam ca in alte parti ale lumii (mai precis in Europa) lucrurile nu stau tocmai asa.

Ba mai mult, din cind in cind, primim o palma usturatoare peste ochi, asa cum s-a intimplat in timpul emisiunii “On n’est pas couché” sur TV5. Ce s-a intimplat acolo (pe scurt) : un umorist a presentat asa-zisul salut romanesc (le salut roumain) : deghizat in tigan(ca), cu mina intinsa pentru cersit, spunind pe un ton plingacios « SVP Monsieeeur ». Animatorul, cit si publicul si ceillati invitati au gasit « gluma » foarte reusita, caci pareau a se amuza copios. Ba mai mult, publicul a reluat gestul, intr-un elan de turma. Daca vreti sa vedeti exact despre ce este vorba, nu trebuie decit sa tapati pe YouTube cuvintele « le salut roumain/salutul romanesc ».

Ce am simtit cind am vazut imaginea asta? Ei bine, sentimentele au fost amestecate: umilinta (pentru ca stim cu totii ca gluma nu a pornit chiar din nimic), revolta ( pentru ca nu ma identific cu rromii care cersesc in Paris), furie (pentru nedreptatea care ni se face fiind pusi intr-o oala comuna, din care iesim toti negri si cu fuste colorate), si dezgust (fatza de niste dobitoci care isi permit insulte la adresa unui popor care i-a dat pe Cioran si pe Ionescu).

Ambasada Romaniei din Franta a reactionat cu un comunicat oficios. Bof! Durea-l-ar capul pe Sarcozy de salutul romanesc, are el altele mai importante de facut! Comunitatea romana din Franta a tacut insa rusinos. Ma intreb de ce oare? Or fi gindind ca nu e treaba lor ori or fi crezind ca cei ce au ris intr-un mod atit de inacceptabil de romani au…dreptate? E mare pacat ca intelectualii romani diplomati la Sorbona, oamenii de cultura romani care traiesc acolo, cei ce publica carti savante, cei care reprezinta, in esenta, o alta Romanie, tac si accepta astfel de jigniri.

Si ca sa inchei, am cochetat citeodata cu ideea de a ne muta in Franta. Regindind lucrurile dupa acest trist episod, cred ca vom mai sta o vreme pe aici, si avem cel putin doua motive pentru asta:canadienii au un respect real pentru romani, iar de rromi (inca) nu au auzit.

Salute!