Singura certitudine pe care o avem este Trecerea, fie ca e trecerea noastra prin lume, ori cea a timpului. Moartea, certitudine absoluta, cea care pune capat trecerii noastre efemere, ne si salveaza , oferindu-ne intrarea in vesnicie. Ma intreb ce e mai dramatic, faptul ca sintem pasageri, ca traversam timpul ca o naluca, ori ca timpul se scurge pe linga noi casapit in clipe, ore, zile, fara sa ne bage in seama… Caci fara sa stim cum, nici cind, ne transformam din prunci in copii, din fetite in femei, din baietei in barbati. Ne e din ce in ce mai greu sa ne regasim in fotografiile vechi ori sa ne recunoastem in imaginea din oglinda. Si ne e greu sa credem ca am fost odata atit de inocenti, incit sa credem in Mos Craciun ori in povestile cu Fat-Frumos.

Si totusi, ciob de nemurire in trecerea vremii, fetita care am fost nu s-a inselat, visul ei cu print n-a fost doar naluca.

Seara de Craciun s-a terminat. E aproape ora 2 dimineata. Nu ne-am culcat, mai stam, doar noi doi, la un pahar de vin. Rememoram reactiile copiilor in fata cadourilor. A copiilor mici si a copiilor … mari. Ne mai uitam la poze. Ridem. Ne e bine. A fost un Craciun tare frumos. Pentru mine a fost poate primul Craciun de citiva ani incoace in care am reusit sa las tristetile deoparte. A fost chiar un Craciun vesel, un Craciun fericit.

Ascult "New York, New York"…in varianta Liza Minnelli & Luciano Pavarotti. Si imi vine sa rid. Ea, cu o voce un pic ragusita, pasionala, frenetica, in spiritul orasului pe care il evoca, el, un urs, un pic stingaci, un pic mare, dar cit de generos! Am fost in New York acum 3 ani. Orasul acela respira melodia asta. O simti pe strada, in cafenele, in parcuri, peste tot…Si incepi sa crezi si tu ca totul e posibil.

“If I can make it there, I’ll make it anywhere!…”

This is the magic, the magic of the Big Apple.