Petrecerea

“Stăteam de câtăva vreme într-un bloc. Deasupra mea era o nuntă. Dansau, dar fără nici un ritm parcă. Din când în când o voce răguşită se ridica peste celelalte; probabil cântau un refren. Un geam se spărgea, cu zgomot. Ce haos o petrecere, ce absurditate!
Dar aşa este şi DINĂUNTRU? Totul se organizează privit de acolo, şi ritmul dansului e ritm, iar vocile sânt una, ba chiar geamul acela care se sparge intră în desfăşurarea petrecerii. Există o lege de creştere interioară a petrecerii, întocmai cum cresc lucrurile în scena în care se sparge, trebuie să se spargă, vasul din IDIOTUL lui Dostoievski. Cei dinăuntru cunosc legea aceasta de creştere, iar pentru ei totul se ţine, chiar şi excesul; în timp ce pentru cel de afară totul e haos. Aşa trebuie să fie cu cei care judecă din afară orice acţiune, orice fapt de viaţă: stau la alt etaj.
Şi-mi dau seama, cum stau treaz în noapte, ce adânc fapt de viaţă e o petrecere. Cine spunea că nu se poate “povesti” un bal? E aproape un miracol, ca orice fapt de viaţă. E atât de frumoasă viaţa, cu creşterea ei spre nu ştii ce! O creştere riguroasă, geometrică, strictă, ca în Bach – spre nu ştii ce.
A doua zi întâlnesc un cunoscut din bloc.
“Ce frumoasă e viaţa!”, exclam eu destul de abrupt.
“Ai fost ieri la nuntă?”, mă întreabă el.”

Text de Constantin Noica

Si totusi…Chiar si dinauntru, petrecerea poate fi haos, absurditate, ne-noima. Nu trebuie decit sa te desprinzi din ritm chiar si pentru citeva secunde ca sa realizezi acest lucru. Petrecerea, dansul, frenezia lautareasca e un mijloc sigur de a uita de sine, caci actiunea ucide gindirea, nu-i asa? Omul cauta (constient sau nu) orice mijloc de a ucide si cea mai mica farima de gindire ce ar putea sa ii dea tircoale. Caci nu e simplu sa ti-o asumi, gindirea. Si atunci orice actiune ce il poate ajuta pe om sa nu-si mai puna intrebari si sa uite ca moartea pindeste la colt e binevenita.. Iar petrecera e un mod simplu si eficace de a uita. Si cred ca Noica nu gresea : petrecerea e un fapt de viata, in sensul ca viata e un lung sir de absurditati pe care le facem doar ca sa nu ne punem adevaratele intrebari. De aceea mergem la servici, la petreceri, facem sport, invatam una si alta, ca sa nu cumva sa ne treaca prin minte sa ne punem niscai intrebari.
Din cind in cind, insa, cineva se opreste, se desprinde din ritm, priveste in jur si nu mai gaseste nici o noima petrecerii…Si se simte dintr-o data foarte singur, si se intreaba ce cauta el acolo, pina cind ritmul ii da iarasi tircoale inghitindu-l in marea de petrecareti.

m-o-u-s-e

Primele minute ale scurtmetrajului provoaca un ris nebun…pentru ca incet-incet, un zimbet duios să ii ia locul…Noi, “vinovaţii fara vina”, copii plecaţi in cele patru zari, vă cerem, dragi părinti, iertare.

Exceptională Luminiţa Gheorghiu, atit de mare actriţă, reuşeşte să facă un rol mare chiar şi intr-un film mic (a se intelege, mai degraba, scurt).

Ora de povesti

“Amintiri din epoca de aur” (“Tales from the Golden Age” ) este un potpourri de 5 filme de scurt metraj care evoca, cum bine spune titlul, epoca binecunoscuta de noi toti. Fiecare din cele cinci scurtmetraje prezinta o legenda urbana din vremea comunismului. Filmul a fost prezentat la Canne in 2009, la sectiunea « Un certain regard » si, ca si alte filme ale noului val, a facut o impresie puternica.

L-am vazut de curind, intr-un centru de cinema unde, in cea mai mare parte a timpului sint difuzate filme americane de duzina. Cum insa « Tales from the Golden Age » nu a trecut deloc neobservat la ultimul « Festival Nouveau Cinéma » care are loc in fiecare an in Montreal, a fost cumparat si difuzat la scara mai larga in America de Nord. Filmul a avut o audienta impresionanta la festival, o buna parte din public fiind romani emigrati (ii recunosti dupa risete: numai noi putem ride la anumite replici ori situatii, caci numai noi STIM). In ceea ce priveste insa difuzarea filmului la scara larga nu pot spune ca difuzorii au facut o afacere buna. Si e de inteles, caci Monsieur/Madame “Tout le monde” nici nu are habar in general unde e Romania.
Asa se face deci ca in sala eram doar noi si inca o pereche. Oameni in virsta, asezati,seriosi, ne intrebam daca or fi romani. Raspunsul a venit imediat dupa primele replici din film: nici o reactie din partea cuplului respectiv, risete copioase din partea noastra. Ne-am privit, concluzia era clara: nu, nu sint romani. Confirmarea a venit dupa primele doua scurt metraje: cei doi au parasit finalmente sala, probabil pentru ca ceea ce vedeau si auzeau nu le spunea mare lucru si foarte probabil si din cauza risetelor noastre. Trebuie sa fac « mea culpa » : am fost niste spectatori galagiosi. Ne-am amuzat copios, am fost realmente gurmanzi, savurind absurdul situatiilor pina la ultima farimitura, caci cele cinci “legende” au de toate: de la un un porc gazat intr-un apartament si pionieri recitind peltic poezii de slava pina la colege de scoala cucerite cu un sandwich cu salam de Sibiu si “tovarasi” de la partid, unul mai abrutizat decit celalalt…

Dincolo de replicile suculente, Mungiu (care semneaza toate cele 5 scenarii) a gasit inca o data metafora perfecta a comunismului: caruselul de bilci, numit popular si « lanturi », care se invirte in nestire, si care nu mai poate fi oprit , pentru ca pur si simplu nu e nimeni sa-l opreasca. Pentru ca singurul care stie (si, eventual, poate) sa opreasca masinaria e si el acolo sus, invirtindu-se impreuna cu ceillati, pentru ca « asa a zis, ca trebuie sa urcam TOTZI »…

Si TOTZI am urcat, noroc ca spre dimineata s-a terminat benzina…si caruselul s-a oprit. A ramas insa greata. Si durerea de cap.