Mediocritatea trebuie asumata. Scuzele nu fac decit sa dea mediocritatii un aspect absolut lamentabil. Am auzit deseori pe unii si altii afirmind cite ar fi putut ei face daca nu ar fi avut obligatii (servici, familie, etc). Parerea mea este ca daca cineva are cu adevarat ceva de spus, o va spune indiferent de cite are de facut peste zi. Daca cineva are ceva de spus, nu faptul de a avea un servici sau o familie il va impiedica sa creeze. Cel mai mult ma irita insa reprezentantele feminine ale acestei specii, aceste “Madame Bovary” care isi pling asa zisa ratare la cea mai mica ocazie. Cite nu ar fi putut realiza Madame, daca, vezi Doamne, nu ar fi avut copii de crescut, un sot, si eventual un servici. Cite carti ar fi scris, cite simfonii ar fi compus, cite tablouri ar fi pictat, daca nu ar fi trebuit sa se sacrifice pe altarul unei vieti mediocre. Cite ar fi facut Madame, daca…
Cind aud astfel de plingeri, ma gindesc la Clara Schumann. Pianista si compozitoare de exceptie (multi spun ca talentul ei depasea cu mult pe cel al sotului, Robert Schumann) se casatoreste cu acesta la 18 ani. Au impreuna 8 copii. In ciuda faptului ca are copii de crescut si o casa de tinut, Clara Schumann va continua sa concerteze pina la venerabila virsta de 72 de ani. In plus, dupa moartea lui Robert Schumann, se dedica editarii operelor complete ale multiubitului sot. In plus, Clara Schumann era de o frumusete izbitoare, frumusetea geniului si a talentului, dar si a feminitatii asumate. Imposibil pentru feministele de azi sa-si inchipuie ca asa ceva este posibil.

Omul mediocru trebuie sa aibe decenta si eleganta de a-si accepta conditia. Salvarea noastra, a mediocrilor, este posibila doar daca reusim sa ne bucuram de frumosul pe care oamenii de exceptie au reusit sa-l creeze. Cu atit mai mult cu cit reusim sa si impartasim cu cineva aceasta bucurie. Singura noastra sansa este de a ne salva in fericirea bucuriilor simple. De a ne salva prin iubirea de frumos si iubirea de celalalt. Fara orgoliu. Fara aroganta. Si cu multa umilinta.