Stii ca nu ii mai apartii cind ai inteles ca nimic nu te mai tine legat de pamintul acela decit citeva morminte. E un fel de usurare sa vezi ca nu te mai stie nimeni in orasul in care ai crescut. Esti un turist autentic, nici macar limba nu iti mai este familiara, te uiti la oamenii de pe strada cu curiozitatea unui antropolog. Cintarile preotului iti par cel putin ridicole, tot ceremonialul acela iti pare neverosimil si foarte ipocrit. Dumnezeu a fugit din bisericile copilariei tale si s-a ascuns in raza de soare ce cade piezis pe ultimul sicriu. Adevarul a ramas in satul bunicii, pierdut si el prin paduri si prin cimitire. Cind te regasesti deplin in Nostalgia lui Kundera, stii ca ultima radacina a putrezit. Ramine speranta ca din ramasitele ei, o alta radacina se va hrani si va sfirsi prin a se prinde, in alt pamint, poate pentru totdeauna.

Am plecat din Romania acum 19 ani. Eram infiorator de tinara, la cei numai 26 de ani. Frica de necunoscut, grijile, intrebarile, erau toate prezente, moartea insa, era undeva foarte departe. Nu ii simteam inca rasuflarea rece in ceafa, era mult in urma noastra. Viata acapara totul, viata era cea care avea nevoie de spatiu, si il reclama fara retineri: emigrarea intr-o tara straina, pe un alt continent, copiii, studiile, mai apoi job-urile…Cine sa mai aibe timp sa se gindeasca la moarte? Desigur, gindul la ea se strecura din cind in cind, pervers, mai ales in noptile daruite cu insomnii. Dimineata insa, actiunea reusea mereu sa alunge gindul mortii. Daca nu te gindesti la moarte, reusesti sa o tii departe. Insa moartea…ei bine, moartea avea rabdare, ca sa parafrazez un mare scriitor.
De ceva vreme insa, Marea Doamna a inceput sa iuteasca pasul, sa ne ajunga din urma, pe nesimtite, pe nestiute.
« A murit… » Doua cuvinte alaturate unui nume bine stiut si deodata pustiul isi face loc in sufletul tau, inima se stringe si se ghemuieste intr-un spasm dureros. Simti suflul rece al mortii mai aproape ca oricind. Incerci sa iti continui ziua cit de bine poti, sa mentii normalitatea, sa continui, desi stii bine ca de acum…ei bine, de acum moartea nu mai are rabdare.

Odihneste-te in pace, ta’Mariana!

Am visat de moarte noaptea trecuta si m-am trezit cu buzele uscate si trupul inecat in sudoare, cu o foarte adinca durere in piept. O durere acuta, vie, foarte vie, usturatoare. Mi-au trebuit citeva secunde sa inteleg ca a fost doar un vis. Ce usurare sa recunosc camera, si perdelele, si dulapul, oh! cit de drag mi-e dintr-o data dulapul asta cu sertarul rupt care ma agaseaza in fiecare dimineata…Nu a fost decit un vis. Ma ridic in capul oaselor in patul inca cald, ma adun, alung ultimele imagini din lumea de dincolo, care staruie, inca. Cosciugul, mirosul luminarilor, dar mai ales tristetea acceea grea si de nesuportat, si vidul, oh! vidul…, golul acela care face rau pina la greata.

Stiu ca visul nu e decit o aminare. In asteptare, alung cu un gest al miinii umbra mortii din vis.
Caci nu-i inca timpul sa spun, precum Poetul, E vremea, Doamne! Vara a fost lungă. …

Nu inca.

Nu mai stiu cind am citit-o prima data, tre sa fi fost cindva, foarte de demult…Imi place sa cred ca povestea este o relatare fidela a faptelor, ma reconforteaza sa gindesc ca asa s-a petrecut totul in realitate. Povestea este simpla, dar foarte frumoasa, pare scrisa dintr-o intorsatura de condei, rodul unei inspiratii exceptionale. O redau aici, cu intirziere, gind pentru Poet.

“Basm”, de Geo Bogza

Pe vremea când Dumnezeu şi Sfântul Petru umblau pe pământ sub chipul unor moşnegi gârbovi sprijiniţi în toiag şi cu sandale rupte, se întâmpla să bată pe la uşile oamenilor la căderea nopţii iar de multe ori erau izgoniţi.

Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.

Mergi pe un drum, fara sa ai nici o certitudine unde te va duce. Iti amintesti doar punctul de unde ai plecat, asta da. Pasii continua, unul dupa celalalt, nu ai de ales, trebuie sa inaintezi caci a te intoarce echivaleaza cu un esec. A te intoarce implica riscul de a regasi demonii din trecut. E mai bine sa nu te intorci, sa continui sa mergi, indiferent unde duce drumul, incertitudinea e preferabila unei certitudini negative. Nu te intorci si pentru ca ti-e frica. Nu vrei sa recunosti, din orgoliu ori dintr-un instinct de supravietuire ca intoarcerea te va bulversa intratit incit ar putea chiar distruge poteca pe care ai batatorit-o cu atita efort, cu atita incrincenare, cu atita uitare…
Si totusi, la un moment dat, trebuie sa te intorci, in punctul de unde ai plecat, de demult, tare de demult, incit nici nu-ti mai amintesti de cind. Trebuie sa te intorci si sa-ti infringi spaima teribila pe care o simti ca urca in tine cu cit te apropii de punctul de plecare. Ce vei gasi acolo? Ce a mai ramas, din el, din tine?

Imi amintesc, copil fiind, cit de mult m-a intristat basmul « Tinerete fara batrinete si viata fara de moarte ». Imi amintesc cum nu intelegeam deloc de ce Fat-Frumos se intoarce la locul nasterii sale, de ce nu ramine in tinutul tineretii vesnice si a vietii fara de moarte? De ce se se leapada de fericire in ciuda tuturor celor care incearca sa-l impiedice? De ce isi cauta cu nesat propria moarte? De ce se incapatineaza sa se intoarca?

Se intoarce pentru ca si aduce aminte…si un dor nemasurat il cuprinde…Cit de fericiti am fi daca am putea uita! Nu ar mai trebui sa ne intoarcem! Drumul ar putea continua la nesfirsit…

Shtefana Sava

Vacantele sint (si ele) o iluzie. Verile, dintotdeauna prea scurte, iernile mereu prea lungi. De ceva vreme, iernile devin si ele scurte. Pina si iernile trec repede acum, din ce in ce mai repede.

“When summer’s gone, Where will we be … Cind Vara se va termina, unde oare vom fi?…

Summer’s almost gone
Summer’s almost gone
Almost gone
Yeah, it’s almost gone
Where will we be
When the summer’s gone?

Summer’s almost gone
Summer’s almost gone
We had some good times
But they’re gone
The winter’s comin’ on
Summer’s almost goneCind Vara se va termina, unde oare vom fi?…
Poate impreuna, poate plutind in valsul acesta aiuritor al vietii si al mortii totodata…undeva, in desertul uitarii, in uscaciunea iluziilor, in iarna nefiintei.

Wintertime winds blow cold the season
Fallen in love, I’m hopin’ to be
Wind is so cold, is that the reason?
Keeping you warm, your hands touching me

Dede nu dodesti ata da nini?

Din nou Noiembrie…aducatorul de moarte. Din nou intuneric, si frig, si frica, si nimic dincolo de scara urcata cu atita nevointa…Nimic nu ma deprima mai mult.

Rien… Rien n’est plus lourd que le mois de novembre. Rien n’est plus noir, sans âme, sans espoir, sans lumière. Rien, sauf peut-être la mort.

Dehors novembre je suis couché sur mon grand lit
Du coin de mon oeil par la fenêtre j’vois l’hôpital
J’suis pas capable de croire qu’y faut qu’m’arrête icitte
Mais j’suis tout seul, pis de toute façon ça m’fait trop mal

L’harmonica c’est pas un violon, c’est pas éternel
Et pis ça pleure comme si c’était conscient de son sort
D’ailleurs à soir je me permets de pleurer avec elle
J’attends un peu, chus pas pressé j’attends la mort

Trenurile…le-am iubit dintotdeauna, de cind ma stiu, primele mele amintiri sint legate de zgomotul neintrerupt al rotilor de tren, fie vara, fie iarna. Rotile trenurilor ce nu mai conteneau sa-mi sopteasca acel ritmic si continuu “te duc, te-aduc, te duc te-aduc”. Caci asa imi placea mie sa cred, ca rotile imi vorbesc, ori asa imi spusese mie cineva, mama, ori bunica, nu mai stiu. Cert e ca am iubit dintotdeauna trenurile, pentru senzatia de libertate pe care mi-o dadeau plecarile, lungile drumuri, intilnirile surprinzatoare, intimplarile neasteptate…Calatoria cu trenul facea totul posibil. Puteam, de fiecare data, sa fiu altcineva, sa joc un rol, sa traiesc o alta viata. Chiar daca numai pentru citeva ore, mi-era de ajuns. Garile, de asemenea, au pentru mine o semnificatie aparte : trista si fericita in acelasi timp : dintr-o gara puteam pleca spre o lume imaginara, si tot intr-o gara visul meu era menit sa se termine.

Am regasit simbolistica trenului in extraordinarul film al lui Kurosawa, « Dodesukaden ». (In japoneza, “dodesukaden” semnifica zgomotul rotilor de tren.)
Am regasit in filmul lui Kurosawa trenul purtator de vise…Inocenta copilului debil, puterea pe care acesta o are de a trai intr-o alta realitate ii ofera posibilitatea de a accede la Frumos, in starea lui cea mai pura.

Paranteza:
Vazusem “American Beauty” si ramasesem impresionata de imaginea absolut sublima a unei pungi de plastic care zboara in fata unui zid de caramida. Iata, Frumosul poate fi gasit si in cea mai banala imagine: caci ce poate fi mai banal decit o punga de plastic ce zboara dusa de vint? Si i-am acordat regizorului Sam Mendez ceea ce era de acordat : admiratie fata de o intuitie profunda. Vazind filmul lui Kurosawa, regasesc imaginea pungii de plastic, regasesc modelul ce a inspirat scena regizorului american.

Se dedica Andreei, al carei text mi-a inspirat acest post.