Ginduri recunoscatoare

Ce ne-am face fara depresiile toamnei? Ce ne-am face fara poeti? Noroc de ele, noroc de ei, caci astfel ne mai apropiem si noi, oamenii de rind, de poezie. Astfel ne salvam de rutina ucigatoare a muncii remunerate, de griu-ul si nonsensul existentei noastre de sclavi.
Ce ne mai poate salva… poate ideea ca :

What a man does for pay is of little significance. What he is, as a sensitive instrument responsive to the world’s beauty, is everything!

HPL in a letter to Maurice W. Moe, January 1929

Capacitatea de a raspunde frumusetii din jur, ce bine spus, celei create de Dumnezeu si desigur celei create de oameni, de poeti, si, as zice eu, capacitatea de a percepe aceasta frumusete, de a o intui, de a o aprecia, de a fi constienti ca exista, ca a fost creata pentru noi. Nu trebuie decit sa ne deschidem catre ea, sa o primim, si astfel ne putem salva, ba chiar avem o sansa sa fim, in cele din urma…fericiti.

Toamnă

Cad frunzele, cad de departe, parcă
s-ar veşteji în ceruri grădini îndepărtate;
cu gesturi de negare cad mereu.

Şi cade-n nopţi adînci pămîntul greu
de lîngă stele în singurătate.

Noi toţi cădem. Mîna de colo cade.
Şi altele, şi toate, rînd pe rînd.

Dar este Unul care ţine-n mînă
căderea asta, nesfirşit de blînd.

E o lirica aproape imposibil de suportat in poezia lui Rilke…
Si in acelasi timp… o impacare absoluta. Cit despre Philippide, e o poezie traducerea insasi.

“E vremea, Doamne!”

Am visat de moarte noaptea trecuta si m-am trezit cu buzele uscate si trupul inecat in sudoare, cu o foarte adinca durere in piept. O durere acuta, vie, foarte vie, usturatoare. Mi-au trebuit citeva secunde sa inteleg ca a fost doar un vis. Ce usurare sa recunosc camera, si perdelele, si dulapul, oh! cit de drag mi-e dintr-o data dulapul asta cu sertarul rupt care ma agaseaza in fiecare dimineata…Nu a fost decit un vis. Ma ridic in capul oaselor in patul inca cald, ma adun, alung ultimele imagini din lumea de dincolo, care staruie, inca. Cosciugul, mirosul luminarilor, dar mai ales tristetea acceea grea si de nesuportat, si vidul, oh! vidul…, golul acela care face rau pina la greata.

Stiu ca visul nu e decit o aminare. In asteptare, alung cu un gest al miinii umbra mortii din vis.
Caci nu-i inca timpul sa spun, precum Poetul, E vremea, Doamne! Vara a fost lungă.

Nu inca.

Cea mai frumoasa poveste

Nu mai stiu cind am citit-o prima data, tre sa fi fost cindva, foarte de demult…Imi place sa cred ca povestea este o relatare fidela a faptelor, ma reconforteaza sa gindesc ca asa s-a petrecut totul in realitate. Povestea este simpla, dar foarte frumoasa, pare scrisa dintr-o intorsatura de condei, rodul unei inspiratii exceptionale. O redau aici, cu intirziere, gind pentru Poet.

“Basm”, de Geo Bogza

Pe vremea când Dumnezeu şi Sfântul Petru umblau pe pământ sub chipul unor moşnegi gârbovi sprijiniţi în toiag şi cu sandale rupte, se întâmpla să bată pe la uşile oamenilor la căderea nopţii iar de multe ori erau izgoniţi.

Odată i-a prins noaptea pe câmp şi odată cu ea o ploaie care le-a udat veşmintele şi i-a umplut de noroi. Şi tot rătăcind ei, numai într-un târziu au ajuns la marginea unui sat, abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câinii mari s-au repezit să-i sfâşie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc, întrebând cine bate. Şi au răspuns:

– Oameni buni!
Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă unde nevasta şi copiii abia se treziseră din somn. El a început să dea porunci, dar cu blândeţe.

– Mario, ia mai pune nişte vreascuri pe foc! Tudore, dă fuga la fântână după o doniţă cu apă proaspătă! Ileano, ia vezi tu de o oală cu lapte!

Şi le-au dat să se spele şi să se şteargă cu ştergare albe şi i-au ospătat şi i-au pus sî doarmă într-o odaie care mirosea a gutui şi busuioc.

A doua zi dimineaţă, iar le-au dat să se spele, i-au ospătat, le-au pus şi în traistă nişte mere cum nu mai văzuseră şi le-au urat drum bun.

Cum au ieşit din sat, Sfântul Petru a început să se roage la Dumnezeu.:

– Doamne, fă ceva pentru oamenii aceştia, că tare ne-au primit frumos!

– Ce-ai vrea să fac, Sfinte Petre, că ai văzut că nu erau nevoiaşi.

– Fă ceva, fă să-şi vadă măcar o dată sufletul.

– Să-şi vadă sufletul, spui, Sfinte Petre?

– Da, Doamne, să-şi poată vedea sufletul, aşa cum vedem noi plopul acela, de acolo.

– Bine, Sfinte Petre, a spus Dumnezeu, privind gânditor satul din vale.

Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.

Spaima

Mergi pe un drum, fara sa ai nici o certitudine unde te va duce. Iti amintesti doar punctul de unde ai plecat, asta da. Pasii continua, unul dupa celalalt, nu ai de ales, trebuie sa inaintezi caci a te intoarce echivaleaza cu un esec. A te intoarce implica riscul de a regasi demonii din trecut. E mai bine sa nu te intorci, sa continui sa mergi, indiferent unde duce drumul, incertitudinea e preferabila unei certitudini negative. Nu te intorci si pentru ca ti-e frica. Nu vrei sa recunosti, din orgoliu ori dintr-un instinct de supravietuire ca intoarcerea te va bulversa intratit incit ar putea chiar distruge poteca pe care ai batatorit-o cu atita efort, cu atita incrincenare, cu atita uitare…
Si totusi, la un moment dat, trebuie sa te intorci, in punctul de unde ai plecat, de demult, tare de demult, incit nici nu-ti mai amintesti de cind. Trebuie sa te intorci si sa-ti infringi spaima teribila pe care o simti ca urca in tine cu cit te apropii de punctul de plecare. Ce vei gasi acolo? Ce a mai ramas, din el, din tine?

Imi amintesc, copil fiind, cit de mult m-a intristat basmul « Tinerete fara batrinete si viata fara de moarte ». Imi amintesc cum nu intelegeam deloc de ce Fat-Frumos se intoarce la locul nasterii sale, de ce nu ramine in tinutul tineretii vesnice si a vietii fara de moarte? De ce se se leapada de fericire in ciuda tuturor celor care incearca sa-l impiedice? De ce isi cauta cu nesat propria moarte? De ce se incapatineaza sa se intoarca?

Se intoarce pentru ca si aduce aminte…si un dor nemasurat il cuprinde…Cit de fericiti am fi daca am putea uita! Nu ar mai trebui sa ne intoarcem! Drumul ar putea continua la nesfirsit…

Shtefana Sava

Doar nostalgie

Vacantele sint (si ele) o iluzie. Verile, dintotdeauna prea scurte, iernile mereu prea lungi. De ceva vreme, iernile devin si ele scurte. Pina si iernile trec repede acum, din ce in ce mai repede.

“When summer’s gone, Where will we be … Cind Vara se va termina, unde oare vom fi?…

Summer’s almost gone
Summer’s almost gone
Almost gone
Yeah, it’s almost gone
Where will we be
When the summer’s gone?

Morning found us calmly unaware
Noon burned gold into our hair
At night, we swam the Laughing sea
When summer’s gone
Where will we be
Where will we be
Where will we be

Morning found us calmly unaware
Noon burned gold into our hair
At night, we swam the Laughing sea
When summer’s gone
Where will we be

Summer’s almost gone
Summer’s almost gone
We had some good times
But they’re gone
The winter’s comin’ on
Summer’s almost gone
Cind Vara se va termina, unde oare vom fi?…
Poate impreuna, poate plutind in valsul acesta aiuritor al vietii si al mortii totodata…undeva, in desertul uitarii, in uscaciunea iluziilor, in iarna nefiintei.

Wintertime winds blow cold the season
Fallen in love, I’m hopin’ to be
Wind is so cold, is that the reason?
Keeping you warm, your hands touching me

Come with me dance, my dear
Winter’s so cold this year
You are so warm
My wintertime love to be

Winter time winds blew and freezin’
Comin’ from northern storms in the sea
Love has been lost, is that the reason?
Trying so desperately to be free

Come with me dance, my dear
Winter’s so cold this year
And you are so warm
My wintertime love to be

Luna moarta

Din nou Noiembrie…aducatorul de moarte. Din nou intuneric, si frig, si frica, si nimic dincolo de scara urcata cu atita nevointa…Nimic nu ma deprima mai mult.

Rien… Rien n’est plus lourd que le mois de novembre. Rien n’est plus noir, sans âme, sans espoir, sans lumière. Rien, sauf peut-être la mort.

Dehors novembre je suis couché sur mon grand lit
Du coin de mon oeil par la fenêtre j’vois l’hôpital
J’suis pas capable de croire qu’y faut qu’m’arrête icitte
Mais j’suis tout seul, pis de toute façon ça m’fait trop mal

Mon corps c’est un pays en guerre su’l’point d’finir
Le général de l’armée de terre s’attend au pire
J’ai faim, j’ai frette, je suis trop faible pour me leverdebout
On va hisser le drapeau blanc un point c’est toute

J’entends l’téléphone qui hurle, j’ai des amis
J’voudrais tellement pouvoir me lever pour leur parler
Leur dire allô ! C’est moi j’suis correct, j’suis toujours envie
La planète tourne, est pas supposée tourner sans moi

Mon ennemi est arrogant et silencieux
Y s’câlisse ben d’savoir si j’suis jeune ou si j’suis vieux
Y’est sur de lui y’es méthodique y prend son temps
Y’est au service d’la mort y connaît pas les sentiments

Ces derniers jours j’ai dû vieillir de quatre mille ans
En visitant de vieux souvenirs dont j’suis pas fier
Pour la paix avec ses regrets ça prend du temps
Je me retrouve cent fois plus fatigué, trop fatigué mais moinsamer

L’histoire du monde pis mon histoire sont mélangées
J’viens jsute de r’vivre cent mille autres vies en une seconde
Toutes mes conneries pis l’ambition de l’humanité
Ça r’vient au même y’a pas d’coupable y’a pas de honte

Mais j’suis heureux parce qu’au moins j’meurs l’esprittranquille
J’vais recommencer mon autre vie d’la même façon
J’vas avoir d’l’instinct, j’vas rester fidèle à mon style
L’entente parfaite entre mon coeur et ma raison

L’harmonica c’est pas un violon, c’est pas éternel
Et pis ça pleure comme si c’était conscient de son sort
D’ailleurs à soir je me permets de pleurer avec elle
J’attends un peu, chus pas pressé j’attends la mort

Trenurile…

Trenurile…le-am iubit dintotdeauna, de cind ma stiu, primele mele amintiri sint legate de zgomotul neintrerupt al rotilor de tren, fie vara, fie iarna. Rotile trenurilor ce nu mai conteneau sa-mi sopteasca acel ritmic si continuu “te duc, te-aduc, te duc te-aduc”. Caci asa imi placea mie sa cred, ca rotile imi vorbesc, ori asa imi spusese mie cineva, mama, ori bunica, nu mai stiu. Cert e ca am iubit dintotdeauna trenurile, pentru senzatia de libertate pe care mi-o dadeau plecarile, lungile drumuri, intilnirile surprinzatoare, intimplarile neasteptate…Calatoria cu trenul facea totul posibil. Puteam, de fiecare data, sa fiu altcineva, sa joc un rol, sa traiesc o alta viata. Chiar daca numai pentru citeva ore, mi-era de ajuns. Garile, de asemenea, au pentru mine o semnificatie aparte : trista si fericita in acelasi timp : dintr-o gara puteam pleca spre o lume imaginara, si tot intr-o gara visul meu era menit sa se termine.

Am regasit simbolistica trenului in extraordinarul film al lui Kurosawa, « Dodesukaden ». (In japoneza, “dodesukaden” semnifica zgomotul rotilor de tren.)
Am regasit in filmul lui Kurosawa trenul purtator de vise…Inocenta copilului debil, puterea pe care acesta o are de a trai intr-o alta realitate ii ofera posibilitatea de a accede la Frumos, in starea lui cea mai pura.

Paranteza:
Vazusem “American Beauty” si ramasesem impresionata de imaginea absolut sublima a unei pungi de plastic care zboara in fata unui zid de caramida. Iata, Frumosul poate fi gasit si in cea mai banala imagine: caci ce poate fi mai banal decit o punga de plastic ce zboara dusa de vint? Si i-am acordat regizorului Sam Mendez ceea ce era de acordat : admiratie fata de o intuitie profunda. Vazind filmul lui Kurosawa, regasesc imaginea pungii de plastic, regasesc modelul ce a inspirat scena regizorului american.

Se dedica Andreei, al carei text mi-a inspirat acest post.

Secretul

“Daca ai avea o bagheta magica care ti-ar implini trei dorinte, care ar fi acelea?”

Ei bine, as vrea sa nu mai existe restrictii si reguli acasa, adica totul sa fie permis.” (spus cu o fatza de clown, si un zimbet strengar).
Apoi as vrea ca bunicii mei sa mai fie in viata, sa ii pot cunoaste, sa stau de vorba cu ei.” (nimic din fatza de clown, dimpotriva, o maturitate surprinzatoare ce nu are nimic de a face cu fatza lui de copil de 11 ani jumate).
Si sa nu mai existe tari sarace in care copiii sa moara de foame”. (fara comentarii…)”

Asta si-a dorit azi Stefan, baiatul meu de 11 ani. Desigur ca prima dorinta m-a amuzat, si stie si el ca nu exista bagheta magica care sa faca sa dispara regulile casei. Dar incercarea moarte n-are, nu-i asa? si-o fi spus-o el in gind cunoscind rezultatul cu mult inainte de a … testa. Insa ce e foarte trist, si foarte nedrept, si de neschimbat, e ca nici o bagheta magica din lume nu-i poate aduce inapoi pe bunici. Si mai cred ca, din pacate, nici o zina din lume nu poate face sa dispara saracia si foamea, oricit de nedrepte si de neacceptat sint aceste lucruri pentru un copil de 11 ani.
Cu toate acestea, chiar fara sa o stie inca, copilul meu a descoperit secretul magic. Tot ce-i doresc e sa nu-l uite niciodata.

Iar pentru cei ce nu mai sint si pe care Stefan mi i-a amintit azi…avec sa pensée magique de mic om mare…I wish you were here… Cu un gind pentru cei ce gasesc alinare alaturi de un prieten bun si pentru cei prinsi (vremelnic) in cosmarurile noptilor

E.

E toamna grea. Plina de resentimente, de ura, de venin. De unde, nu stiu. Poate dintr-un trecut pe care nu am invatat inca sa-l iert. Poate dintr-un prezent pe care nu stiu inca sa-l iubesc. Poate dintr-o batrinete ce se apropie, sireata, urita si rea, nevrednica de frumusetea vietii.
Panica, frica, dor. Insir cuvinte si nici eu nu stiu ce mai vor sa zica. Nu stiu nici macar unde sa le mai caut intelesul. Nu stiu nici daca mai au vreun inteles. Scriu in zgomotul tastelor si nu stiu incotro mi se indreapta gindurile. Nu stiu nici daca se mai indreapta inspre undeva. Nu vad nimic mai departe de urmatoarele ore. Doua, cel mult…
E toamna. E urit. E nedrept. Pareri de rau. Ori, mai degraba, nimic.

As vrea sa pot sa ma rog.