Imi spunea o colega de scoala intr-o pauza, la spital, vorbindu-mi de imigranti : "Toi, t’est québecoise"… Am privit-o cel putin cu mirare, desi nu era prima data cind cineva de aici imi spunea lucrul asta. Asta m-a facut sa ma intreb – pentru a cita oara?- cine sint eu cu adevarat. Daca ar fi sa ma identific, as putea spune…ia sa vedem : sint romanca. Hmm… Cam depasit termenul de garantie, namaipunind la socoteala faptul ca nu am mai fost in tara de bastina de…aproape 10 ani. Ma indoiesc ca m-as simti complet "acasa" in Romania ori ca cei de acolo m-ar mai considera una de-a lor si asta nici nu m-ar mira foarte tare. Asa…Ia sa mai vedem…Canadienne? Hmmm…Nici asta nu mi se potriveste prea bine, caci nu am nici o afinitate cu canadienii englezi. Nici una. Si, dealtfel, nici lor nu cred ca le este foarte limpede cine sint ei. Québecoise? Stiu eu…nu am accent quebécois, vorbesc o franceza standard si mi-am pastrat ceva urme din accentul romanesc. Chiar daca le apreciez cultura si ma identific cu peisajele lor ce-mi amintesc locurile de bastina, de aici si pina la a ma numi québecoise, este cale lunga, cred eu. Realizez insa cit de tare m-am schimbat cind colegele mele de aici imi impartasesc revolta lor fata de imigrantii care nu depun nici un efort sa invete franceza ori nelinistea lor vis-à-vis de faptul ca Montréal-ul devine din ce in ce mai cosmopolit (!). Nu au nici o gena in a vorbi despre toate astea in fata mea, ceea ce doveste ca sint, intr-o oarecare masura, considerata , sa zicem nu chiar o quebecoise "pure laine", dar e sigur ca in mintea lor nu mai port eticheta de imigranta pe care o aplica altor veniti din cele departari. Asta nu inseamna ca nu port nici o eticheta, nici vorba, doar ca nu e una alb-negru, ci una un pic mai colorata.

Et … MOI, dans tout ça? Ei bine, pot sa le spun celor ce ma intreaba ori celor ce ar vrea sa stie si nu m-au intrebat inca, ca sint "une roumaine qui vit à Montreal". Nimic mai mult.

Starea de hibernare te cuprinde cind nici nu stii. Si nu musai doar iarna. Starea de hibernare vine atunci cind, cred eu, ai nevoie de ea. Ca sa supravietuiesti ori, pur si simplu, sa iti oferi privilegiul de a nu face NIMIC.

Gindul ma duce la o scena din filmul « The human stain » (2003). Pesonajul jucat de Antony Hopkins este un profesor universitar de culoare, dar care, printr-o ciudatenie genetica, are pielea alba. In urma unei deceptii in dragoste (iubita il paraseste cind descopera ca provine dintr-o familie de negri), personajul va rupe orice legatura cu familia sa, pentru totdeauna. Acesta va fi pretul platit succesului social si profesional. Nici macar sotiei sale nu ii va spune adevarul. Ironic, personajul va fi dat afara din universitatea unde era profesor pe motiv ca a insultat un elev…negru. Singura persoana careia ii va spune adevarul este o tinara cu care va avea o relatie pasionala, stranie, ciudata, in care amindoi cauta sa fuga de realitate, o realitate care le-a adus doar durere (femeia de care se indragosteste isi pierduse amindoi copiii intr-un incendiu). Amindoi se abandoneaza in aceasta relatie sperind sau sa gaseasca puterea de a merge mai departe in ciuda durerii, caci uitarea, ori vindecarea, este imposibila.

Exista in film o scena deosebit de simpla in aparenta: ea vrea sa faca dragoste, el vrea sa stea de vorba. Ea este o femeie simpla, fara studii, dar extrem de intensa. El este un rational. El intelege de ce ea vrea sa faca dragoste, pentru ca , spune el, ca pentru sine, privind-o : Actiunea ucide gindirea.

…Actiunea ucide gindirea… Uneori ma intreb si eu de ce culoare imi este pielea. Ma intreb de ce ma intreb… Ma intreb si la ce bun atita foiala, la ce bun acest du-te vino, incotro ne tot ducem, care este rostul nesfirsitei noastre agitari… E adevarat ca ma intreb din ce in ce mai rar, pentru ca sint atit de obosita la sfirsitul zilei, mintea fiindu-mi plina pina la refuz de dosare si pacienti, incit tot ce vreau este sa ajung acasa, sa maninc ceva si sa ma prabusesc apoi in fotoliu. Destul de … basic.

Actiunea ucide gindirea. Mai fac si putin sport, caci trebuie, sanatatea e importanta. Dupa care nu-mi mai pun intrebari. Ma simt chiar bine. E o chestie chimica, stiu.

Actiunea ucide gindirea. Si nu mai e nimic de scris pe blog.