poezie – suflet câmp!
Un Cuvânt,
mărite Doamne:
fă-ne roua sub mormânt,
plecăciuni cu iasomie
or să fie
lânga vânt.
Dorul care-o sa ramâna,
spulberă-l cu vraja-ţi tare
să ne treacă,
rând pe rând,
câte-o cifră, cât mai mare,
pe cioplitul legământ.
Mihai Sava
Pe vremea cind Facebook nu exista si exista doar acest blog, intilnirile erau vii, mina se aseza mai des pe tastatura, iar gindurile incercau sa se aseze cuminti in fraze lungi si serpuitoare. Acum, “Like”-urile au inlocuit “comment”-urile, si in consecinta, gindurile au devenit si ele lenese, asezate cuminti in coduri imaginate de mintile informaticienilor. Like, unlike, e atit de simplu, atit de impersonal, masca iti ramine neatinsa, caci cine poate sti ce se ascunde in spatele acelui “like” obosit?
Au trecut zilele de Craciun, si cea de An Nou, cu alaiul de petreceri si lume… Intr-un moment de sinceritate foarte prost ales, spuneam cuiva ca fiecare persoana trebuie sa-si asume o anumita doza de ipocrizie pentru a putea supravietui intr-un grup. Daca nu, devii un antisocial, un bizar, un “ce mai vrea si asta acuma?”. Ciudat este ca mi-am regasit replica intr-un film vazut aseara: un personaj care are curajul sa spuna celor din jurul mesei ca fiecare dintre ei nu face altceva decit sa-si ascunda starea de ne-bine. Malaise! Nimanui nu-i place sa auda adevarul, in nici un caz cind sint de fata alte citeva zeci de persoane.Toti vrem sa fim lasati in voia visului de marire nu-i asa ?, sa parem veseli, frumosi, sexy, in largul nostru…Iluzia perfecta, va rugam nu deranjati !!!!
Azi noapte a nins usor…zapada fina acopera gheata pe trotuare. Imi pun papucii de fuga si ies in aerul curat, in soarele inghetat, eu si muzica din casti, eu si pasii mei ritmati, eu si respiratia mea, eu si gindurile mele, singure, nealterate de reguli sociale de supravietuire…Eu si cu mine…Atit.
azi m-au trezit bezmeticele gînduri.
mi-am amintit de primul scîncet,
un bocet scrîşnet, înfăşat în lacrimi.
încercam cu braţele să-l apăr
de răul lumii.
Îl ţin şi-acum lipit de suflet,
în ochii lui timizi
mi-aduc
aminte frigul
si ninsul tăvălug.
Mihai Sava
Mi-l amintesc din autobuzul 73…Ne incepeam amindoi ziua in acelasi autobuz 73 : eu spre universitate, el, probabil, spre locul ei de munca. Il vedeam in fiecare zi, de fapt il gaseam in autobuz, asezat intotdeauna in acelasi loc, locul rezervat lui, caci ei doi urcau cu doua statii inaintea mea. La sfirsitul zilei, indrumul spre casa, ne intilneam la statia de la metrou. Isi astepta rindul cuminte, urca scarile autobuzului calm, si se aseza cuminte la locul lui. Cunostea traseul pe de rost. Se ridica incet la apropierea statiei unde stia ca trebuie sa coboare iar miscarea lui lina ii spunea stapinei sale ca au ajuns.
De multe ori isi odihnea capul pe genunchiul ei, ori se intindea pe jos. Oamenii care urcau sau coborau il ocoleau cu multa grija si cu respect. Mai mult decit atit, cu duiosie.
Dupa ce am terminat facultatea, mi-am gasit o slujba aproape de casa, asa ca nu am mai calatorit cu autobuzzul 73. Dar imi placea sa ma gindesc din cind in cind la el, sa-l vad in mintea mea culcat la locul lui, intre scaunele din fata, neuitind niciodata sa dea de stire stapinei sale ca au ajuns acasa, privind pentru ea, punindu-si in slujba ei toate simturile, ajutind-o pe ea, cea fara vedere, sa vada. L-am revazut de citeva ori, insotindu-si stapina in drumurile ei prin cartier, si de fiecare data am simtit o tresarire de bucurie, ca la revederea unui prieten vechi.
Ieri am revazut-o pe ea. De aceasta data, in mersul ei prin intuneric, era insotita de un labrador negru. Celalalt, cel din autobuzul 73, nu mai era..
– E alt ciine, am spus.
– Da…
– Ce s-o fi intimplat cu celalalt?
– Nu stiu…Nu vreau sa ma gindesc, era cam batrin…
– Crezi ca…
Nu am mai continuat, am simtit deodata o stringere de inima. Nu stiu ce a devenit labradorul auriu din autobuzul 73, cel care isi insotea stapina zi de zi, cu o devotiune si o iubire rar intilnite la oameni. Era, intradevar, batrin…
Nu am stiut niciodata cum il cheama, acest labrador minunat, unul din cei 1000 de ciini MIRA, acesti extraordinari ciini-ghizi pentru persoane ce au un handicap major.
Despre Mira : http://www.mira.ca/fr/
NB: Acest post se dedica lui Ajax, lui Jar, lui Lapi, ciinilor Mira si tuturor ciinilor din lume, care, undeva, alina un suflet.
Zi de toamnă, Rainer Maria Rilke
E vremea, Doamne! Vara a fost lungă.
Aruncă-ţi umbra peste cadranele solare
şi vânturile pe câmpii le-alungă.
Dă fructelor din urmă porunci să fie pline;
mai dă-le două zile de la sud,
îndeamnă-le s-ajungă coapte bine,
şi toarnă dulce suc în vinul crud.
De-acum cel fără casă mereu pribeag va fi.
Cel singur va fi singur vreme lungă,
va sta de veghe, lungi scrisori va scri
şi prin alei mereu va rătăci, neliniştit,
când frunzele s-alungă.
(traducerea Al. Philippide)
Multumiri, Don Quixote, pentru aceasta revenire la poezie. Adaug “Toamna”, in traducerea aceluiasi Alexandru Philippide. Minunate versuri, cita frumusete sub semnul dumnezeirii!
Rainer Maria Rilke – Toamna
Cad frunzele, cad de departe, parcă
s-ar veşteji în ceruri grădini îndepărtate;
cu gesturi de negare cad mereu.
Şi cade-n nopţi adînci pămîntul greu
de lîngă stele în singurătate.
Noi toţi cădem. Mîna de colo cade.
Şi altele, şi toate, rînd pe rînd.
Dar este Unul care ţine-n mînă
căderea asta, nesfirşit de blînd.
(traducerea Alexandru Philippide)
Vacantele sint (si ele) o iluzie. Verile, dintotdeauna prea scurte, iernile mereu prea lungi. De ceva vreme, iernile devin si ele scurte. Pina si iernile trec repede acum, din ce in ce mai repede.
“When summer’s gone, Where will we be … Cind Vara se va termina, unde oare vom fi?…
Summer’s almost gone
Summer’s almost gone
Almost gone
Yeah, it’s almost gone
Where will we be
When the summer’s gone?
Morning found us calmly unaware
Noon burned gold into our hair
At night, we swam the Laughing sea
When summer’s gone
Where will we be
Where will we be
Where will we be
Morning found us calmly unaware
Noon burned gold into our hair
At night, we swam the Laughing sea
When summer’s gone
Where will we be
Summer’s almost gone
Summer’s almost gone
We had some good times
But they’re gone
The winter’s comin’ on
Summer’s almost goneCind Vara se va termina, unde oare vom fi?…
Poate impreuna, poate plutind in valsul acesta aiuritor al vietii si al mortii totodata…undeva, in desertul uitarii, in uscaciunea iluziilor, in iarna nefiintei.
Wintertime winds blow cold the season
Fallen in love, I’m hopin’ to be
Wind is so cold, is that the reason?
Keeping you warm, your hands touching me
Come with me dance, my dear
Winter’s so cold this year
You are so warm
My wintertime love to be
Winter time winds blew and freezin’
Comin’ from northern storms in the sea
Love has been lost, is that the reason?
Trying so desperately to be free
Come with me dance, my dear
Winter’s so cold this year
And you are so warm
My wintertime love to be
Dede nu dodesti ata da nini?
Sint prea obosita ca sa scriu si cu toate astea, mi-e atit de dor de spatiul acesta care imi era atit de familiar acume citeva luni iar acum mi-a devenit atit de strain… Strain si gol, nimic nu pare destul de important ca sa fie scris, ca sa ramina, asta e ideea.
Bineinteles ca nu se intelege nimic din ce scriu, nici nu e nimic de inteles. E 1 noaptea si inca nu vreau sa ma duc sa dorm, in ciuda somnului care imi apasa greu pleoapele. Sint seri in care nu vreau sa adorm, parca timpul care se scurge devine palpabil, il simt cum fuge, si atunci vreua sa mai stau treaza, sa mai simt, sa mai stiu, sa-mi mai fac iluzii ca am totul sub control.
E vara, e frumos si miine plecam spre ocean. Ne asteapta o veche prietena, va fi desigur bizar sa ne regasim, asa, deodata, in lumea asta in care am aterizat amindoua din voia destinului. Anticipez bucuria drumului, a cafelei bauta pe fuga, hai grabitzi-va, ati pus tot ce trebuie in bagage…Daca da, atunci, hai, imbarcarea, ne asteapta oceanul si un pahar devin baut in compania unei vechi prietene…
In amintirea serilor din Copou si din Tudor, desigur…
Greu de crezut ca “Biutiful” a fost turnat in intregime in Barcelona. Greu de crezut, mai ales dupa ce in « Vicky, Cristina, Barcelona », Woody Allen nu uita nimic din emblematicul acestui oras , nu rateaza nici un , sa-i zicem, « cliché » in tentativa – foarte reusita – de a evoca tot ce face farmecul Barcelonei asa cum exista in imaginarul colectiv. Nici urma, in “Biutiful”, de charmantul seducator si cu atit mai putin de imaginile atit de evocatoare ale unei frumuseti arhitecturale care, o stim cu totii, au facut faima Barcelonei. Nici urma de Gaudi in filmul lui Inarritu. Nici urma de vestitele frumuseti ale acestui oras de legenda. Catedrala lui Gaudi se zareste o singura data, ca prin ceata, in tonuri de gris, intr-o imagine contorsionata, schingiuita, torturata parca. In schimb, timp de mai bine de doua ore, ni se arunca in fata, noua, potentialilor turisti, tot ceea ce nu se vede din autocar : strazile murdare, locuintele insalubre, vietile mizere carora le este interzis Frumosul pe care acest oras il incarneaza. Si totusi…poate ca « biutiful » este o alta forma a acelui « beautiful » stiut de noi toti.
Imi doresc cu ardoare sa vizitez Barcelona. Stiu insa, fara nici o umbra de indoiala, ca nu voi putea privi catedrala lui Gaudi la fel cum as fi privit-o daca nu as fi vazut acest film. Daca nu as fi vazut…Biutiful.
De citeva zile cochetez cu ideea de a inchide contul Facebook, de a ma retrage din lumea aceasta de… “fetze”. Caci de fiecare cind accedez acest cont ma tradez, intr-un fel, pe mine insami. Nevoia aceasta de intra pe Facebook in fiecare zi imi face greata. Si totusi o fac. Ma intreb de ce. Ce lipsa acuta din viata mea umple acest …Facebook? Ce nevoie primara ma impinge sa tastez adresa de e-mail si parola de citeva ori pe zi in loc sa fac… altceva? Sa fie poate dorinta de a regasi prieteni, cunostinte de care nu mai stiu nimic de 10, 20 de ani?… Sa fie vorba de nevoia de a socializa, chiar si in felul acesta infirm, de a mai vedea ce mai face unul, ce mai spune altul…Ori sa fie doar o alta forma de procrastinare care a inlocuit somnul ori, pur si simplu, mai vechea si nepretentioasa lenevire? Ori e pur si simplu vorba de cea mai clara nevoie de birfa, chiar si virtuala? Caci ce altceva facem pe … Facebook? Ne uitam, mai mult sau mai putin, unul in curtea celuilalt, ca sa nu ma exprim scatologic… Si ne place. Asa zisele “discutii” de pe Facebook sint, de cele mai multe ori, de o insipiditate strigatoare la cer. Ce bine ne mai sta “datul cu parerea!”…Si cum “le ridicul ne tue pas” (malheureusement, j’ajouterais), unii nu se opresc, da’ nu se opresc DELOC! Notele , asa zisele “status”, sint de o platitudine rara. Exemple: « X e plictisita de iarna… »; « Y mai are doua zile si pleaca in vacanta », « Z prezinta in doua saptamini la congresul W ».
Mai qu’est ce que j’ai à foutre moi, de tout ça ? Rien de tout ! Alors pourquoi je continue à perdre mon temps avec ces conneries ?
Mais peut-être parce que je suis tout simplement stupide et superficielle, TRÈS stupide et TRÈS superficielle !?!? Voilà.
Ma gindesc de citeva zile sa inchid acest cont.Nu am facut-o inca. Ma intreb de ce…Ce anume ma face sa mai astept? Ce anume astept, de fapt? Ce imi ofera acest Facebook de nu ma pot lipsi? Ce anume imi ofera aceasta lume virtuala de nu pot gasi in lumea reala, in lumea MEA? Caci as avea atitea de facut, atitea filme de vazut, atitea carti de citit…ma pling mereu ca nu am timp, dar AM TIMP sa stau cel putin o ora pe zi pe acest ingrat Facebook…Cine stie, poate ca Zuckerberg imi va ridica statuie cind voi muri. Si ideea ca de fiecare data cind intru pe acest site, cu fiecare clik pe care il dau, ii mai bag in buzunar acestui individ citiva dolari, imi da un sentiment lamentabil. Ma simt rau, cit de rau se poate simti o fiinta total lipsita de vointa. Ma simt cit de rau se poate simti cineva care una gindeste si alta face. Si in astfel de cazuri, la un moment dat, daca nu alegi, sfirsesti prin a te uri.
Intrebare: DE CE AVEM NEVOIE DE FACEBOOK?
Intrebare: Sintem, oare, atit de SINGURI?