Innoroit in nostalgie, am Google-it “Liviu Martinescu”, idol al tineretii mele gimanzialo-licealo-sucevene. Asa am dat peste blog. Am rasfoit superficial printre post-ari. Eu, pe la mijlocul anilor 90, deja ma aflam in Montreal. Am ajuns acolo, conjuctural, pentru o perioada limitata (2 ani) si desi mi (ni) s-a oferit solutia emigrarii pe tava, eu am ales si impus familiei intoarcerea in Romania. Nu a fost usor, dar nu-mi pare DELOC rau, in ciuda reprosurilor ocazionale, dar apasate, ale sotiei. Si eu as ajuns exilo-nostalgico-poetic.(Cand am ajuns acolo, Montreal-ul tocmai devenea din unul din orasele cosmopolite cele mai interesante ale Americii de Nord un doar pitoresc si din ce in ce mai sters oras/targ quebecois. Ca se fac multe filme acolo, e doar din cauza stimulentelor fiscale. Vorbesc din pespectiva unui anglofon incapatanat care a nimerit in Montreal chiar dupa referendumul de separare…) Ubi bene, ibi patria! va doresc.
Iti multumim ca ai trecut pe aici, DonQuixote. Emigrarea nu e o decizie usoara si are pretul ei, ca si raminerea (ori intoarcearea) in tara, de altfel. Nu mai cred de mult in solutia perfecta, nu exista. Exista decizii pe care trebuie sa le iei si sa ti le asumi. Ideea e sa fii capabil sa traiesti cu deciziile tale, (cit de cit ) impacat. De nostalgie nu scapam oriunde am fi, Timpul are grija de asta. Nu mai stiu nimic de Liviu Martinescu, acest profesor minunat. Eu l-am avut in generala, timp de 3 ani. L-am revazut o ultima oara la inmormintarea profesorului Emil Ursu, am stat de vorba mult timp. Parea deceptionat si imbatrinit. Lui ii datorez cele mai frumoase ore petrecute in preajma cartilor, pasiunea pentru Beatles si teatru si ura fata de prostie. te salut!
Innoroit in nostalgie, am Google-it “Liviu Martinescu”, idol al tineretii mele gimanzialo-licealo-sucevene. Asa am dat peste blog. Am rasfoit superficial printre post-ari. Eu, pe la mijlocul anilor 90, deja ma aflam in Montreal. Am ajuns acolo, conjuctural, pentru o perioada limitata (2 ani) si desi mi (ni) s-a oferit solutia emigrarii pe tava, eu am ales si impus familiei intoarcerea in Romania. Nu a fost usor, dar nu-mi pare DELOC rau, in ciuda reprosurilor ocazionale, dar apasate, ale sotiei. Si eu as ajuns exilo-nostalgico-poetic.(Cand am ajuns acolo, Montreal-ul tocmai devenea din unul din orasele cosmopolite cele mai interesante ale Americii de Nord un doar pitoresc si din ce in ce mai sters oras/targ quebecois. Ca se fac multe filme acolo, e doar din cauza stimulentelor fiscale. Vorbesc din pespectiva unui anglofon incapatanat care a nimerit in Montreal chiar dupa referendumul de separare…) Ubi bene, ibi patria! va doresc.
Iti multumim ca ai trecut pe aici, DonQuixote. Emigrarea nu e o decizie usoara si are pretul ei, ca si raminerea (ori intoarcearea) in tara, de altfel. Nu mai cred de mult in solutia perfecta, nu exista. Exista decizii pe care trebuie sa le iei si sa ti le asumi. Ideea e sa fii capabil sa traiesti cu deciziile tale, (cit de cit ) impacat. De nostalgie nu scapam oriunde am fi, Timpul are grija de asta. Nu mai stiu nimic de Liviu Martinescu, acest profesor minunat. Eu l-am avut in generala, timp de 3 ani. L-am revazut o ultima oara la inmormintarea profesorului Emil Ursu, am stat de vorba mult timp. Parea deceptionat si imbatrinit. Lui ii datorez cele mai frumoase ore petrecute in preajma cartilor, pasiunea pentru Beatles si teatru si ura fata de prostie. te salut!