Sint prea obosita ca sa scriu si cu toate astea, mi-e atit de dor de spatiul acesta care imi era atit de familiar acume citeva luni iar acum mi-a devenit atit de strain… Strain si gol, nimic nu pare destul de important ca sa fie scris, ca sa ramina, asta e ideea.

Bineinteles ca nu se intelege nimic din ce scriu, nici nu e nimic de inteles. E 1 noaptea si inca nu vreau sa ma duc sa dorm, in ciuda somnului care imi apasa greu pleoapele. Sint seri in care nu vreau sa adorm, parca timpul care se scurge devine palpabil, il simt cum fuge, si atunci vreua sa mai stau treaza, sa mai simt, sa mai stiu, sa-mi mai fac iluzii ca am totul sub control.

E vara, e frumos si miine plecam spre ocean. Ne asteapta o veche prietena, va fi desigur bizar sa ne regasim, asa, deodata, in lumea asta in care am aterizat amindoua din voia destinului. Anticipez bucuria drumului, a cafelei bauta pe fuga, hai grabitzi-va, ati pus tot ce trebuie in bagage…Daca da, atunci, hai, imbarcarea, ne asteapta oceanul si un pahar devin baut in compania unei vechi prietene…

In amintirea serilor din Copou si din Tudor, desigur…