Pe vremea cind Facebook nu exista si exista doar acest blog, intilnirile erau vii, mina se aseza mai des pe tastatura, iar gindurile incercau sa se aseze cuminti in fraze lungi si serpuitoare. Acum, “Like”-urile au inlocuit “comment”-urile, si in consecinta, gindurile au devenit si ele lenese, asezate cuminti in coduri imaginate de mintile informaticienilor. Like, unlike, e atit de simplu, atit de impersonal, masca iti ramine neatinsa, caci cine poate sti ce se ascunde in spatele acelui “like” obosit?
Au trecut zilele de Craciun, si cea de An Nou, cu alaiul de petreceri si lume… Intr-un moment de sinceritate foarte prost ales, spuneam cuiva ca fiecare persoana trebuie sa-si asume o anumita doza de ipocrizie pentru a putea supravietui intr-un grup. Daca nu, devii un antisocial, un bizar, un “ce mai vrea si asta acuma?”. Ciudat este ca mi-am regasit replica intr-un film vazut aseara: un personaj care are curajul sa spuna celor din jurul mesei ca fiecare dintre ei nu face altceva decit sa-si ascunda starea de ne-bine. Malaise! Nimanui nu-i place sa auda adevarul, in nici un caz cind sint de fata alte citeva zeci de persoane.Toti vrem sa fim lasati in voia visului de marire nu-i asa ?, sa parem veseli, frumosi, sexy, in largul nostru…Iluzia perfecta, va rugam nu deranjati !!!!

Azi noapte a nins usor…zapada fina acopera gheata pe trotuare. Imi pun papucii de fuga si ies in aerul curat, in soarele inghetat, eu si muzica din casti, eu si pasii mei ritmati, eu si respiratia mea, eu si gindurile mele, singure, nealterate de reguli sociale de supravietuire…Eu si cu mine…Atit.