Din nou Noiembrie…aducatorul de moarte. Din nou intuneric, si frig, si frica, si nimic dincolo de scara urcata cu atita nevointa…Nimic nu ma deprima mai mult.

Rien… Rien n’est plus lourd que le mois de novembre. Rien n’est plus noir, sans âme, sans espoir, sans lumière. Rien, sauf peut-être la mort.

Dehors novembre je suis couché sur mon grand lit
Du coin de mon oeil par la fenêtre j’vois l’hôpital
J’suis pas capable de croire qu’y faut qu’m’arrête icitte
Mais j’suis tout seul, pis de toute façon ça m’fait trop mal

L’harmonica c’est pas un violon, c’est pas éternel
Et pis ça pleure comme si c’était conscient de son sort
D’ailleurs à soir je me permets de pleurer avec elle
J’attends un peu, chus pas pressé j’attends la mort

Trenurile…le-am iubit dintotdeauna, de cind ma stiu, primele mele amintiri sint legate de zgomotul neintrerupt al rotilor de tren, fie vara, fie iarna. Rotile trenurilor ce nu mai conteneau sa-mi sopteasca acel ritmic si continuu “te duc, te-aduc, te duc te-aduc”. Caci asa imi placea mie sa cred, ca rotile imi vorbesc, ori asa imi spusese mie cineva, mama, ori bunica, nu mai stiu. Cert e ca am iubit dintotdeauna trenurile, pentru senzatia de libertate pe care mi-o dadeau plecarile, lungile drumuri, intilnirile surprinzatoare, intimplarile neasteptate…Calatoria cu trenul facea totul posibil. Puteam, de fiecare data, sa fiu altcineva, sa joc un rol, sa traiesc o alta viata. Chiar daca numai pentru citeva ore, mi-era de ajuns. Garile, de asemenea, au pentru mine o semnificatie aparte : trista si fericita in acelasi timp : dintr-o gara puteam pleca spre o lume imaginara, si tot intr-o gara visul meu era menit sa se termine.

Am regasit simbolistica trenului in extraordinarul film al lui Kurosawa, « Dodesukaden ». (In japoneza, “dodesukaden” semnifica zgomotul rotilor de tren.)
Am regasit in filmul lui Kurosawa trenul purtator de vise…Inocenta copilului debil, puterea pe care acesta o are de a trai intr-o alta realitate ii ofera posibilitatea de a accede la Frumos, in starea lui cea mai pura.

Paranteza:
Vazusem “American Beauty” si ramasesem impresionata de imaginea absolut sublima a unei pungi de plastic care zboara in fata unui zid de caramida. Iata, Frumosul poate fi gasit si in cea mai banala imagine: caci ce poate fi mai banal decit o punga de plastic ce zboara dusa de vint? Si i-am acordat regizorului Sam Mendez ceea ce era de acordat : admiratie fata de o intuitie profunda. Vazind filmul lui Kurosawa, regasesc imaginea pungii de plastic, regasesc modelul ce a inspirat scena regizorului american.

Se dedica Andreei, al carei text mi-a inspirat acest post.

“Daca ai avea o bagheta magica care ti-ar implini trei dorinte, care ar fi acelea?”

“Ei bine, as vrea sa nu mai existe restrictii si reguli acasa, adica totul sa fie permis.” (spus cu o fatza de clown, si un zimbet strengar).
“Apoi as vrea ca bunicii mei sa mai fie in viata, sa ii pot cunoaste, sa stau de vorba cu ei.” (nimic din fatza de clown, dimpotriva, o maturitate surprinzatoare ce nu are nimic de a face cu fatza lui de copil de 11 ani jumate).
“Si sa nu mai existe tari sarace in care copiii sa moara de foame”. (fara comentarii…)”

Asta si-a dorit azi Stefan, baiatul meu de 11 ani. Desigur ca prima dorinta m-a amuzat, si stie si el ca nu exista bagheta magica care sa faca sa dispara regulile casei. Dar incercarea moarte n-are, nu-i asa? si-o fi spus-o el in gind cunoscind rezultatul cu mult inainte de a … testa. Insa ce e foarte trist, si foarte nedrept, si de neschimbat, e ca nici o bagheta magica din lume nu-i poate aduce inapoi pe bunici. Si mai cred ca, din pacate, nici o zina din lume nu poate face sa dispara saracia si foamea, oricit de nedrepte si de neacceptat sint aceste lucruri pentru un copil de 11 ani.
Cu toate acestea, chiar fara sa o stie inca, copilul meu a descoperit secretul magic. Tot ce-i doresc e sa nu-l uite niciodata.

Iar pentru cei ce nu mai sint si pe care Stefan mi i-a amintit azi…avec sa pensée magique de mic om mare…I wish you were here… Cu un gind pentru cei ce gasesc alinare alaturi de un prieten bun si pentru cei prinsi (vremelnic) in cosmarurile noptilor

E toamna grea. Plina de resentimente, de ura, de venin. De unde, nu stiu. Poate dintr-un trecut pe care nu am invatat inca sa-l iert. Poate dintr-un prezent pe care nu stiu inca sa-l iubesc. Poate dintr-o batrinete ce se apropie, sireata, urita si rea, nevrednica de frumusetea vietii.
Panica, frica, dor. Insir cuvinte si nici eu nu stiu ce mai vor sa zica. Nu stiu nici macar unde sa le mai caut intelesul. Nu stiu nici daca mai au vreun inteles. Scriu in zgomotul tastelor si nu stiu incotro mi se indreapta gindurile. Nu stiu nici daca se mai indreapta inspre undeva. Nu vad nimic mai departe de urmatoarele ore. Doua, cel mult…
E toamna. E urit. E nedrept. Pareri de rau. Ori, mai degraba, nimic.

As vrea sa pot sa ma rog.

Pare-se ca e nevoie de mai putin de 30 de secunde ca sa devii , din copil, adult. Cind oare s-au petrecut aceste 30 de secunde in viata mea de altadat’ ? Si cind li se va intimpla si lor ? Atit de firavi, de inocenti, de naivi chiar, atit de fericiti, inca, si atit de nefericiti, deja… Oare va fi vorba si pentru ei doar de 30 de secunde, ori poate mai mult…ori poate mai putin…

Am uitat cind am incetat sa mai fiu copil, mi-amintesc doar ca s-a petrecut foarte devreme.

“The Kite,” “The Chess,” and “Neverland – Piano Variation in Blue” by Jan A.P. Kaczmarek
From the soundtrack to Finding Neverland