Violonistul in blue-jeans sau Cind Dumnezeu nu mai conteneste cu darurile

De cele mai multe ori, omul primeste de la Dumnezeu cite putin din fiecare, ceva frumusete, putina istetime, un pic de noroc…Citeodata se intimpla sa primeasca  mult, dar numai dintr-un sac (e frumos tare, dar e cam prostut, ori e destept de rupe gura tirgului dar urit ca moartea). Uneori se intimpla sa nu primeasca nimic. Ei da, uneori se intimpla si asta, din nefericire. Citeodata insa, unii primesc TOT: frumusete, inteligenta, talent. Si nu mult, nu putin…cu carul! Si charisma, cit se poate, si nonconformism, pe deasupra, asa, ca sa nu lipseasca absolut nimic.

Il vezi, il asculti, si iti spui ca idealul grec de frumusete si perfectiune s-a intruchipat si poarta numele  David Garrett.

 

“Hungarian dance” for my dearest Romanian friends

Iata ca Stefu vine cu Bramhs-ul ei preferat, si cu interpretul preferat, David Garrett, sperind ca o sa va placa si voua!

Voua, prieteni de departe ce ne insotiti de la inceput in aceasta aventura a incercarilor noastre nelasind niciodata scaunele voastre goale, cu multumiri! 

Voua, prieteni vechi si regasiti, iesiti din umbra, si desigur, NESCHIMBATI, cu speranta ca veti ramine cu noi pentru multa vreme!

Voua, prieteni de aici, mereu dragi sufletului nostru! 

Voua, prieteni timizi ori miniosi, cu dragostea care ramine in sufletul mamei dupa ce isi cearta copilul! 

Celor ce si-au ocupat scaunul, ne-ati facut o mare bucurie! Celor ce nu au facut-o inca, indrazniti! Chiar si numai sa vedeti ce-ar fi, daca…

 

Scaunele (pastişă ionesciană)

– Mai adu cateva scaune pe blog.
– Pai pentru cine?
– Ei, or sa vina, itzi spun eu ca or sa vina.
– Or sa vina si ei?
– Da mai, or sa vina, stai linistit.
– Pai n-am mai vorbit de mult cu ei, nu cred ca mai vor sa vina.
– Vor veni, numai ca ar mai trebui cateva scaune, sa aibe loc.
– Ok, uite am mai adus doua scaune.
– Pai numai doua?
– Dar cate?
– Pai trei. Sau patru, sau cinci, nu mai stiu…
– Mie mi-a zis cineva, cand eram mai mic, ca de fapt scaunele sunt ingeri.
– Cum ingeri?
– Da, sunt in al saptelea cer, si ne privesc.
– Pai si de ce nu zic nimic?
– Ne asteapta.
– Si ei stiu ce facem, ce gandim?
– Da mai, stiu tot.
– Poate e mai bine sa nu mai zicem nimic. Sa facem un post al tacerii. Ca Ezra Pound. Doi ani sa nu mai vorbim nimic.
– Dar cand vine imparatul luminii?
– Nu mai tzin minte. Parca la sfarsit.
– Pai sa-l asteptam.
– Shhhutt…

Balada canadiana

Fiecare popor are, pare-se, balada lui. Cea a Québec-ului a fost scrisa de Antoine Gérin-Lajoie, in 1839, dupa infringerea totala a rebeliunii Patriotilor din 1836-1837. Nascuta din dorinta de reforma dar si din cea de a avea o tara a lor, iata ca visul lor  supravietuieste inca sub forma miscarii suveraniste din Québec. Revolta Patriotilor din Bas-Canada (Canada franceza la acea data, actuala provincie Québec), este sarbatorita pina azi la 15 mai in Québec, zi in care restul Canadei (engleze) sarbatoreste ziua reginei Angliei, Victoria. Revolta a fost inabusita atunci fara drept de replica: 1240 arestari, executii, si, malheur! 58 de exilati in indepartata Australie.  A ramas in urma ei aceasta balada a exilatului, cu multele si diversele ei interpretari.Una din ele ii apartine lui Leonard Cohen, pe fond de mariachi.

 

Versiunea Cohen

 


Discover Leonard Cohen!

 

 

Un Canadien errant

Un Canadien errant,
Banni de ses foyers,
Parcourait en pleurant
Des pays étrangers.

Un jour, triste et pensif,
Assis au bord des flots,
Au courant fugitif
Il adressa ces mots

"Si tu vois mon pays,
Mon pays malheureux,
Va, dis à mes amis
Que je me souviens d’eux.

"O jours si pleins d’appas
Vous êtes disparus,
Et ma patrie, hélas!
Je ne la verrai plus!

"Non, mais en expirant,
O mon cher Canada!
Mon regard languissant
Vers toi se portera . . ."

De amore

"si iata ca vremea trece si iubirea devine un fel de igiena, dimineata, odata cu spalatul pe dinti, “te iubesc”, apoi, mai incolo, la despartire, apoi seara, la culcare… Imbratisarea de rigoare, apoi, repede, la nani, si miine e o zi, o luam de la capat…"  

Mi-am spus de multe ori si eu acelasi lucru, Andreea, poate doar cu alte cuvinte. Cred ca asa poate parea, iubirea se poate arata sub acest chip, in rutina de zi cu zi.  Si totusi… Dincolo de masca aceasta fada, igienica, cum spui, ramine adevarata iubire, cea care ne face sa ne ridicam din pat la cel mai mic zgomot care vine din camera copiilor, cea care ne face sa ne trezim cu o ora mai devreme ca sa pregatim pachetele cu mincare, cea care ne da puterea sa continuam acest "tourbillon" in care avem impresia ca sintem prinsi fara voia noastra. Viata, mi-a spus mie cineva, e ca apa. Ea prinde forma vasului in care o pui. Daca vasul are o forma frumoasa, lina, imbietoare, asa va deveni si lichidul din interiorul ei. Daca, dimpotriva, vasul e colturos, urit, murdar, apa va deveni tulbure, si nimeni nu va mai putea sa-si potoleasca setea cu ea.

Noua ne-a fost data puterea, cred, de a alege vasul, de a-l modela. Desigur, gindul ca vasul  se va sparge intr-o zi, fara ca noi sa putem schimba aceasta, ne urmareste, infricosindu-ne.  Depinde insa de noi daca cineva va aduna cioburile si le va pastra undeva, intr-un loc drag al sufletului sau daca le va arunca intr-un cos de gunoi, prada uitarii.

De aceea, chiar daca nu  depinde de noi cum arata iubirea, cred ca numai de noi depinde ce ESTE iubirea. Acel "te iubesc" e spus poate in fuga, sub presiunea zilei care incepe, cu toate problemele si stresul ei, dar cel care o spune stie ca e pornit din profunzimea sufletului, acolo unde nimic din uriciunea rutinei nu poate ajunge. Chiar daca imbratisarea e data seara cu oboseala si cu un "uf, in sfirsit, s-au culcat, am si eu citeva minute pentru mine…", asta nu ne impiedica sa simtim de fiecare data aceeasi fericire imensa ca sint acolo, puii, in patuceanele lor, mirosind proaspat, in siguranta si fericiti ca ne stiu aproape.

Cit despre iubirea pentru celalalt, ea se afla undeva "intre Parisul frivol si impachetatul de rufe", cum spunea Mihai intr-o poezie. Adica peste tot. Intr-o alta forma, poate, dar aceeasi ca la inceput. Doar ca mai puternica. E iubirea care mingiie, care asculta, care sprijina, care admira, care iarta. E iubirea care singura are puterea sa alunge, noptile, frica de moarte. E iubirea care ne cunoaste si ne vegheaza, uneori pina in clipele din urma, cind vasul se sparge. E iubirea care va culege, cu grija, cioburile. Don Juan poate ramine idealul amantului perfect, doar ca el nu a cunoscut, de fapt, femeia, pentru ca mereu pleaca prea repede. Cel care o cunoaste este Don Octavio, caci el ramine. Ramine linga aceeasi femeie pe care o iubeste de 32 de ani. Aceeasi femeie care acum e batrina, are riduri si fire de par alb, si ia calciu, preventiv, contra osteosporozei. 

Faptul ca raminem, ca ramine, in ciuda a tot ce sta impotriva, poate ca asta este iubirea.

 

Autoportret

Sunt umbra prietenului pierdut in muchii de cantec,
urmele apei in care pasii Tai au umblat,
quarkul straniu de la limita de jos a universului,
verdele ascutit al ochilor tai orbitor,
cele cateva scancete de sarmisegetuza,
fiorul de tunet al norilor,
si doar putina lupta,
atat cat sa ma intind bland pe linia de ochire. 

Mahmureala

Erai de un verde molau, ca marea cand face spume de vodca,
Iubindu-ne cu iures de vazduh umezit.

Aud Boleroul, pitit dupa magarusul beteag.
Il trageam cu noi sa mai bea una mica.

Secundele se misca incet si confuz,
Ne privim ca si cand am fi premeditatii predestinarii noastre,
Cu pletele afara, expuse viril, pe-o sticla de vin.
Drumul serpuieste, facem dragoste in forma de stabilopod,
In ochii lehamesiti de intamplarea noastra.
 

In valurile strambe, vin hoarde-de-mare, trase lin
De un capitan nevazut.
Il privim speriati, urlam cu agate in forma de sunet,
ta-ta-ta-tam ta-ta-ta-tam,
si ramanem goi,
ca treziti dupa o viata,
In doua grupuri dreptunghiulare,
de marimea unui atentat la pudoare.