Amestecate,
vorbe de tihnă,
facute-n spaţiul casnic, temeinic,
bătrâneşte,
de sus în jos, de la stânga la dreapta,
cu fiinţe incolore,
fezandate prin gând,
cu scorţişori, şi mirosuri de dulce,
născute-n decembrie, în luna de şase luni,
ce nu se mai termină, ca-n onanomastica romanţă,
strivită de-un falus sclav şi stăpân, de vreme bună, ori rea.

Cum a da Dumnezeu,
Ne mai vorbim, cu o înseninare de zbenghi
Ne ludiculizăm apoi, cu ochii mari la detaliile din pieile ce le purtăm,
de condamnaţi la moarte.
Ne simţim mai săraci, cu duhul,
şi ne speriem că a mai apărut o gaură spre cur.
Acumulăm dări si facturi in formă de pâlcuri de mesteceni,
să ne ţâşnească drept din piepturile unse cu ţărână.

Dăm buzna pe goblenul online,
cu borangicul suav postat în soarele scurs în larve de gâză,
pe vreme de seară,
când dinlăuntrul e trecut,
şi nimeni nu mai suflă, de teamă că-ntr-o zi,
un Zarathustra plictisit, va-nchide jocul,
ne-ntrecut de blând.
 

Ia două mulţimi şi fă o relaţie.
să nu fie o funcţie.
pentru ca în relaţie, copacul se poate tranforma în suflet,
şi reveni vioară în flăcări,
de asta nu trebuie să te opreşti la geam, privindu-te.
trebuie să-i spui fetei care trece că există
şi că tu eşti regizorul mersului ei de ştrengar.
dacă ochii sau buzele ei sunt strâmbe,
zi-i să le mişte într-o unduire uşoară
şi dă-i un heteronim, să o cheme altfel,
şi să fie atât de frumos încât rujul
să nu mai fie scutul, ci focul ei pentru ea însăşi.
Lasă-i mintea dezordonată să se dezlănţuie,
fugăreşte-o prin iad şi nu deznădăjdui,
fă doar ca şi cum limitele de sus şi cu integralele duble
să nu dea decât o suprafaţă de forma unui sân bun de strâns în palmele lui,
şi ale celor dimprejurul nostru.
Nu e decît o coborâre cu o imagine mişcată,
e doar fluid de cuvinte ca un scandat şamanic,
de undă slavă, venit dintr-o siberie pârjolită de soare,
lavă a permafrostului primordial.
Pleacă apoi călare pe un bulgăre buildungs,
ori mai bine întinde mâna şi ia-ţi litera,
de sub pleoapa orbului rostitor de mitice săbii
şi plimbă-te cu quihotescul alai, la hanul trăznit,
mirosind a gard verde şi stufărie de pluş,
rotit în foaie de viţă de vie, cu bobul mărunt,
aproape de ochiul ei, să-ţi vadă sufletul monstru,
ca un montaj în colaj, de trei poze nud, cu cuc mare.
filmul e trecut prin dârmon,
şi are finalul puţin brutal, cu black-out banal,
şi trezire ziua în amiaza mare,
în plin centru vechi, cu dâre de plumb, pe glonţul din tâmplă.
Visul curge, ne vorbim de ultima ispravă literantă,
adulmecăm viaţa care ne fuge printre urechile acului de seringă,
muget mut de munch la torpedoul zilei de apoi.

merg ca pe varfuri,
incerc sa nu ating cu buzele nici ceaiul,
Si ma mir.
Ma mir ca ma tot misc pe mine in trupul asta de om, ca un cearceaf, petec al lumii, lis.
Eu as fi cenusa de camp, taiata marunt in vrie de vant.
Ce-a mai ramas de luat, daca-as pleca acum?
Iubirile le-as lua, dar inima-mi de satra nu ma lasa,
Ma mai vrea o data, sa-mi mai asculte muntele cum misca-n nervurile de scripca.