Eu nu stiu de ce am scris poezie… Cand eram june povesteam, cui vroia sa asculte, o anecdota cu Ionescu: admis fiind in Academia franceza, si fiind invitat sa vorbeasca despre teatrul lui, dramaturgul, spre consternarea auditoriului rasat, spune ca el si-a scris opera pana la patru ani. De atunci, nu face altceva decat sa scrie din aduceri aminte. Spunand povestea asta de atatea ori, am ajuns sa cred ca Ionescu avea dreptate. Nu stiu cum se scriu poeziile, dar mi le aduc aminte… Cum pentru cel ce scrie poezii e un dezastru sa fie descifrat, desi tot ceea ce ai scris ma maguleste peste masura, ma si sperie in acelasi timp… E ca si cum m-as fi trezit dezbracat la drumul mare… Ce as putea sa mai spun dupa o critica atat de elevata despre scribuliturile mele?

E adevarat, mi-e tare drag Oblomov cu ratarea lui monumentala, cu refuzul sau nobil de-a intra in Istorie. Dezastrul lui ramane, ca in Zorba grecul, dupa ce funicularul se darama, de o frumusete sublima. Si apoi, nu vorbim niciodata de zakharism, nu-i asa?

De fapt… ce incerc sa fac aici? Eu vroiam doar sa va spun ca ne bucuram ca v-am gasit, si ca in lupta voastra de transee, ati mai trezit doi naparstoci care au dat iar fuga pe la biblioteci, sa-si mai scuture praful de pe nimicul pe care l-au stiut odata…

scriind pe furis, de la sarvici,