I don’t believe in omens or fear
Forebodings. I flee from neither slander
Nor from poison. Death does not exist.
Everyone’s immortal. Everything is too.
No point in fearing death at seventeen,
Or seventy. There’s only here and now, and light;
Neither death, nor darkness, exists.
We’re all already on the seashore;
I’m one of those who’ll be hauling in the nets
When a shoal of immortality swims by.
2
If you live in a house – the house will not fall.
I’ll summon any of the centuries,
Then enter one and build a house in it.
That’s why your children and your wives
Sit with me at one table, –
The same for ancestor and grandson:
The future is being accomplished now,
If I raise my hand a little,
All five beams of light will stay with you.
Each day I used my collar bones
For shoring up the past, as though with timber,
I measured time with geodetic chains
And marched across it, as though it were the Urals.
3
I tailored the age to fit me.
We walked to the south, raising dust above the steppe;
The tall weeds fumed; the grasshopper danced,
Touching its antenna to the horse-shoes – and it prophesied,
Threatening me with destruction, like a monk.
I strapped my fate to the saddle;
And even now, in these coming times,
I stand up in the stirrups like a child.
I’m satisfied with deathlessness,
For my blood to flow from age to age.
Yet for a corner whose warmth I could rely on
I’d willingly have given all my life,
Whenever her flying needle
Tugged me, like a thread, around the globe.
We made each moment of our trysts
A sacred epiphany.
We were alone in all the world.
Like a feather, but bolder,
You tripped down the staircase, leading
Me dizzy through the lilac
To your estates, through the mirror.
When night came I received a gift;
The altar gates did open,
And in dark, slowly aglow,
Your nakedness arched upwards.
And on awakening? “Be thou blessed”
I said, aware that my blessing
Was impertinent. While you slept,
From its stand the lilac stretched
To touch you with its universe
Of blue; and your eyelids touched,
Became calm, and your hand was warm.
Rivers pulsed within the crystal,
Mountains loomed and rivers roared.
And in your palm you held the orb
Of glass, and slept on a throne
And — God’s my witness — you were mine!
You awoke, and made such changes
To man’s common turn of phrase;
Speech gained such harmonious force
As throats allow, the word ‘thou’
Acquired the new meaning: ‘King.’
Everything on earth was touched.
Even simple things — bowls, jugs –
When hard strata of water
Stood between us, as on guard.
we were taken who knows where:
Cities built by miracles
Would melt like mirages,
Mint was crushed beneath our feet
And birds accompanied us,
And fish leaped in the river,
The skies parted as we watched . . . .
When fate followed our footsteps
Like a madman with a knife.
Ultima sesiune din an si din viata mea de studenta. Nu incetez sa ma pling cui vrea sa ma asculte ca sint plictisită si satulă de scoala, ca patru ani de studiu mi-ajung, ca vreau sa practic odata profesia pentru care am muncit atita, si cite altele…In fiecare vineri dimineata cind ma trezesc la 6 sa ma duc la ultimul seminar din saptamina, ma pling cel mai mult. Je chiale, ca sa ma exprim intr-o buna franceza "de Québec". (chialer= vb.intranzitif, pleurer, se plaindre). Ma pling, dar ma duc, in toti anii astia am invatat ca a chiuli nu prea face parte din obiceiurile studentilor de aici, printre altele pentru ca fiecare minut de curs…costa. Asa ca ma duc la curs, chiar si intr-o vineri dimineata. Un seminar despre comunicarea alternativa, unde e vorba, printre altele, de diverse aparate ce sint folosite de persoane incapabile sa comunice prin viu grai. Am ales cursul nu pentru ca m-ar pasiona tehnologia, desi ce se face acum pentru acesti pacienti este incredibil, ci pentru ca ma intereseaza orice mod de comunicare non-verbal, si asta face parte din lucrurile pe care trebuie sa le cunosc ca sa pot, eventual, ajuta viitorii mei pacienti sa gaseasca o cale de a comunica.
Interesant, desigur. Doar ca azi nu prea eram in apele mele si azi cursul consta chiar in prezentarea acestor aparate sofisticate, cum va spuneam. Fara un prea mare entuziasm am incercat unele, m-am uitat la altele, lasind cele mai multe nebagate in seama. Pe o masa insa, linga un aparat sofisticat, o carte. O iau, pe copertă fotografia unui om in jur de 50 de ani intr-un scaun cu rotile. Titlul cartii: ‘Un esprit sain dans une prison de chair". Am inceput sa citesc la intimplare. Autorul avea ceea ce in terminologia medicala poarta numele de ‘locked-in syndrom’ si este una dintre cele mai cumplite boli ce poate exista. Pe scurt, mintea ramine intreaga intr-un corp ce in intregime, ori in proportie de 99% este paralizat. In general, singura miscare care ramine posibila este clipirea din ochi (uneori doar dintr-unul).
Citesc ca atunci cind s-a intimplat accidentul cerebral era singur cu baiatul lui de 4 ani. Si ca ultimele cuvinte pe care i le-a spus au fost: " Dă-mi telefonul, daca nu poti, sun eu". Si cit regretă ca nu i-a spus un ultim "te iubesc" copilului care privea terifiat cum tatal lui dispare. Citesc despre o sotie care a hotarit sa se bată cu soarta, sa-l ia acasa si sa faca in asa fel incit toti trei sa aibe o viata. Ma uit la pozele de dinainte ca totul sa se prabuseasca: un om caruia fericirea i se citeste in zimbetul larg, in felul in care isi priveste sotia si copilul. Citesc…
Imi amintesc de cazul jurnalistului francez Jean Dominique Beauby devenit celebru si cunoscut de toata lumea in urma publicarii cartii "Le scaphandre et le papillon", care a fost transpusă pe ecran de regizorul Julian Schnabel in "The Diving Bell And The Butterfly"
Jean Dominique Beauby si-a "dictat" cartea dintr-o clipire de ochi, caci asta era singura miscare pe care corpul lui mai putea sa o faca in timp ce spiritul rămăsese intact. Si iata cum incepe, in film, aventura comunicarii avind ca mijloace un ochi capabil sa clipeasca, un alfabet scris in ordinea frecventei literelor in limba franceza si o ortofonista. Precizez pentru cei ce nu stiu ca intrebarile ortofonistei, desi pot parea bizare, sint puse cu un scop precis, acela de a valida "da"-ul si ‘nu"-ul pacientului. In secventa aceasta personajul principal nu este in cadru, ii auzim doar gindurile si vedem cu ochiul lui.
Ei bine, filmul e film, veti spune poate, e facut, intre altele, sa atragă oamenii in salile de cinema. Azi insa, am intilnit in carne si oase eroul din "Le scaphandre et le papillon", doar ca poartă alt nume si traieste in Québec. Ce are in comun cu Jean Dominique Beauby…suferă de acelasi cumplit lockde-in syndrom si a scris si el o carte, "Un esprit sain dans une prison de chair", cea pe care tocmai o răsfoisem inainte ca autorul ei sa intre in sala. Spre deosebire de jurnalistul francez, acestui domn i-a mai ramas functional degetul mare de la mina stinga si poate clipi din amindoi ochii. Asa comunică, de altfel, cu sotia sa, desi are un aparat sofisticat dotat de o voce sintetica care poate "vorbi" pentru el. Cu sotia sa preferă insa sa comunice cu ajutorul alfabetului ESARIN, cel folosit de Jean Dominique Beauby ca sa-si scrie cartea, pentru ca e mai rapid si pentru ca astfel ceva din caldura unei comunicari umane mai poate fi păstrat. A venit sa ne spună, printre altele, ca in viitoarea noastra profesie, cel mai important lucru e sa nu vedem in faţa noastra cazuri, ci oameni. Si sa avem sperantă si incredere pina in ultima clipa in pacientii nostri, in capacitatile lor, chiar daca ele se rezuma uneori doar la o clipire din ochi.
La sfirsit a fost perioada de intrebari. O colegă a vrut sa stie pentru cine a scris cartea, daca i-a avut in minte pe cei ca el, vrind sa le dea curaj, ori pe noi, cei care vom lucra cu pacienti ca dinsul…A raspuns (in acelasi cod, prin intermediul sotiei care ne transmitea mai apoi raspunsul) ca a facut-o pentru toti cei de care colega mea vorbea dar si pentru cei "chialeux". Adica pentru cei ce se pling. A spus ca e o carte pe care acesti oameni ar trebui s-o aibe linga pat, si doar sa o priveasca dimineata inainte de a incepe ziua. Si a incheiat intr-un spasm ce insemna ca ride, ca se amuză.
Am priceput imediat ce a vrut sa spuna. Eu, cea care ma ridic atit de greu din pat dimineata…La sfirsit, m-am dus sa-i spun ca ii multumesc ca a venit sa ne vadă, pentru că intilniri cu oameni ca el ne invata ce nu au reusit profesorii in sute de ore de curs. A avut un alt spasm, care de aceasta dată era un semn că emotia il cuprinde si ca daca ar putea, ar plinge. Mi-au dat si mie lacrimile, i-am multumit inca o data lui si sotiei sale si am plecat. In drum spre casa, nu-mi iesea din minte imaginea acestui om. Nu-mi venea sa cred ca i-am vorbit, ca i-am atins mina. As fi vrut poate sa-i spun ca voi incerca sa nu mă mai pling pentru nimic dimineata cind ma trezesc. Că voi incerca sa ma bucur că ma pot ridica din pat, ca pot iesi in frig, ca ma doare spatele, ori capul, ori piciorul, ca pot merge la scoala, la cursul de vineri, ca pot sa-mi string in brate copiii si ca pot striga disperata la ei sa faca liniste…sa ma bucur ca pot sa rid, ca pot sa pling, ca pot.
Am avut acum citeva zile un nou vizitator pe blog, reaparut dintr-un trecut care imi pare, si este dealtfel, tare departe. Cum nu l-am vazut de ceva vreme, mi-e greu sa fac legatura intre el, cel pe care il vad in pozele afisate pe blogul ce-i apartine si cel de acum citiva ani. Dar nu asta e, sa zicem, subiectul de azi. De altfel, persoana de care vorbesc nu s-a schimbat mai deloc, in ciuda anilor. Revederea aceasta virtuala, ca si alta care s-a intimplat aproape acum un an, cu altcineva, m-a aruncat intr-un trecut al meu, cind aveam … vreo 20 de ani, eram foarte tinara, si foarte nefericita, si nu-mi păsa de nefericirea mea. Atunci nefericirea era o constanta in viata mea si, nedindu-mi poate seama, eram foarte confortabila in starea aceea care ma facea sa ma simt altfel decit ceilalti, altfel decit norma ca sa zic asa, mi se parea chiar ca sint un pic speciala in felul meu. Necunoscutii care ma vedeau pentru prima oara retineau, de cele mai multe ori, o fata cu ochi mari si tristi.
Starea aceea a disparut cind m-am implinit in iubire. Am avut parte de acest nemasurat noroc, sa-mi intilnesc jumatatea, adevarata jumatate si sa devin, in sfirsit, un intreg. Daca ar fi sa credem in mitul androginului, omul a fost facut de zei, la inceput, dupa regulile perfectiunii. Vazind mai apoi ca omul e prea puternic in desăvîrşirea sa, zeii au devenit gelosi, si i-au taiat pe oameni in doua. De atunci, fiecare om nu este decit o jumatate din intregul ce a fost odata, si tot de atunci, fiecare jumatate o cauta pe cealalta, pentru ca doar asa poate gasi fericirea. Numai ca omul nu-si mai aminteste care este jumatatea lui, caci zeii, sireti, au avut grija sa-l cufunde in uitare, pentru ca odiseea regasirii sa fie sortita esecului. De multe ori se intimpla ca omul sa nu-si gaseasca jumatatea adevarata, si atunci ramine pina la sfirsitul vietii nefericit, simte, nestiind de ce, ca nu este intreg, ca ceva nedefinit, dar extrem de pretios, ii lipseste. Uneori insa, omul revine in gratia zeilor care l-au pedepsit odata, si isi gaseste adevarata jumatate. Chiar daca zeii l-au facut sa uite cine este, cind are norocul sa o gaseasca, acelorasi zei li se face mila, si il lasa sa stie, in sfirsit, ca ea este jumatatea cautata. Il lasa sa fie fericit. Si aici se incheie mitul. Doar ca…
…Aceeasi zei milosi pentru o clipa, insa prin natura lor razbunatori si inconstanti, nu se lasa, chiar dupa ce au acordat gratia lor unor muritori de rind. Sireti si subtili, de aceasta data fără să le distruga fericirea, zeii ii fac pe oameni doar sa nu o mai vada, ca si cum nu ar mai fi. Fericirea devine exterioara omului, relativa, dependenta de vreme ori mai stiu eu ce, fluctuind dupa cit de insorita e ziua si cit de neagra e noaptea. Fragila, gata sa fie distrusa de toate nimicurile ce se pot intimpla intr-o zi, fericirea este inca in noi, si ne striga s-o vedem.
Zeii sint aproape multumiti. Omul intreg si fericit aproape a uitat esentialul.
Mi-am revenit un pic dupa citeva zile de boala. Slabiciune in tot trupul, gura uscata de febra, durere in muschi, durere de cap continua, in ciuda medicamentelor care nu au, pare-se, prea mare efect. Starea de boala e penibila, dar si revelatoare: dintr-o data, nu-tzi mai doresti decit sa revii la starea de dinainte ca boala sa te domine, sa redevii, adica, sanatos. Toate framintarile metafizice, intrebarile existentiale, disperarile filosofice, daca au existat vreodata, dispar si unica dorinta ce o mai ai e sa nu mai zaci in pat doborit de febra. In acele ore in care simti ca fortele tale se refac, dupa ce boala incepe sa piarda in putere, ei bine, esti fericit, cu adevarat fericit. Realizezi ca esti in viata, ca esti din nou sanatos si simti ca poti face…aproape orice. Din nefericire, starea aceasta nu dureaza decit citeva ore poate. Nelinistile, framintarile, disperarile, vor lua repede locul fericirii aceleia simple si pure pe care o simti dupa ridicarea din boala. Daca am putea pastra starea aceasta in permanenta, daca am putea mereu sa fim constienti de cit de mult avem doar pentru ca sintem sanatosi, mai mult de jumatate din problemele noastre nu ar mai fi. Ar disparea pur si simplu.
Am vazut in stagiu o pacienta afazica care se bucura ca un copil pentru ca reusise sa spuna cuvintul "plane". M-a impresionat pina la lacrimi si imi amintesc ca m-am gindit atunci ca ar trebui sa fim mult mai umili si mai recunoscatori pentru ce avem. Inainte de a studia in ortofonie, nu mi-a trecut niciodata prin minte sa ma bucur, sa fiu fericita pentru ca pot vorbi. In inconstienta mea, mi se parea ca e ceva ce mi-a fost dat, ceva ce am avut dintotdeauna si voi avea atit cit voi exista.
Asta e. Daca ne-am gindi la tot ce avem am realiza, cred, ca in realitate avem foarte mult, si nu am mai avea cind sa fim nefericiti, ori tristi, ori deprimati. Viata noastra ar fi cu mult mai…sanatoasa.
Pentru la anul, imi doresc "something stupid", stiu: sa petrec seara de Revelion undeva in New York, intr-un "quiet little place" unde sa fim noi doi, unde sa putem avea "a drink or two", sa ascultam Sinatra si sa dansam again…
Singura certitudine pe care o avem este Trecerea, fie ca e trecerea noastra prin lume, ori cea a timpului. Moartea, certitudine absoluta, cea care pune capat trecerii noastre efemere, ne si salveaza , oferindu-ne intrarea in vesnicie. Ma intreb ce e mai dramatic, faptul ca sintem pasageri, ca traversam timpul ca o naluca, ori ca timpul se scurge pe linga noi casapit in clipe, ore, zile, fara sa ne bage in seama… Caci fara sa stim cum, nici cind, ne transformam din prunci in copii, din fetite in femei, din baietei in barbati. Ne e din ce in ce mai greu sa ne regasim in fotografiile vechi ori sa ne recunoastem in imaginea din oglinda. Si ne e greu sa credem ca am fost odata atit de inocenti, incit sa credem in Mos Craciun ori in povestile cu Fat-Frumos.
Si totusi, ciob de nemurire in trecerea vremii, fetita care am fost nu s-a inselat, visul ei cu print n-a fost doar naluca.
Seara de Craciun s-a terminat. E aproape ora 2 dimineata. Nu ne-am culcat, mai stam, doar noi doi, la un pahar de vin. Rememoram reactiile copiilor in fata cadourilor. A copiilor mici si a copiilor … mari. Ne mai uitam la poze. Ridem. Ne e bine. A fost un Craciun tare frumos. Pentru mine a fost poate primul Craciun de citiva ani incoace in care am reusit sa las tristetile deoparte. A fost chiar un Craciun vesel, un Craciun fericit.
Ascult "New York, New York"…in varianta Liza Minnelli & Luciano Pavarotti. Si imi vine sa rid. Ea, cu o voce un pic ragusita, pasionala, frenetica, in spiritul orasului pe care il evoca, el, un urs, un pic stingaci, un pic mare, dar cit de generos! Am fost in New York acum 3 ani. Orasul acela respira melodia asta. O simti pe strada, in cafenele, in parcuri, peste tot…Si incepi sa crezi si tu ca totul e posibil.
