Am avut acum citeva zile un nou vizitator pe blog, reaparut dintr-un trecut care imi pare, si este dealtfel, tare departe. Cum nu l-am vazut de ceva vreme, mi-e greu sa fac legatura intre el, cel pe care il vad in pozele afisate pe blogul ce-i apartine si cel de acum citiva ani. Dar nu asta e, sa zicem, subiectul de azi. De altfel, persoana de care vorbesc nu s-a schimbat mai deloc, in ciuda anilor. Revederea aceasta virtuala, ca si alta care s-a intimplat aproape acum un an, cu altcineva, m-a aruncat intr-un trecut al meu, cind aveam … vreo 20 de ani, eram foarte tinara, si foarte nefericita, si nu-mi păsa de nefericirea mea. Atunci nefericirea era o constanta in viata mea si, nedindu-mi poate seama, eram foarte confortabila in starea aceea care ma facea sa ma simt altfel decit ceilalti, altfel decit norma ca sa zic asa, mi se parea chiar ca sint un pic speciala in felul meu. Necunoscutii care ma vedeau pentru prima oara retineau, de cele mai multe ori, o fata cu ochi mari si tristi.

Starea aceea a disparut cind m-am implinit in iubire. Am avut parte de acest nemasurat noroc, sa-mi intilnesc jumatatea, adevarata jumatate si sa devin, in sfirsit, un intreg. Daca ar fi sa credem in mitul androginului, omul a fost facut de zei, la inceput, dupa regulile perfectiunii. Vazind mai apoi ca omul e prea puternic in desăvîrşirea sa, zeii au devenit gelosi, si i-au taiat pe oameni in doua. De atunci, fiecare om nu este decit o jumatate din intregul ce a fost odata, si tot de atunci, fiecare jumatate o cauta pe cealalta, pentru ca doar asa poate gasi fericirea. Numai ca omul nu-si mai aminteste care este jumatatea lui, caci zeii, sireti, au avut grija sa-l cufunde in uitare, pentru ca odiseea regasirii sa fie sortita esecului. De multe ori se intimpla ca omul sa nu-si gaseasca jumatatea adevarata, si atunci ramine pina la sfirsitul vietii nefericit, simte, nestiind de ce, ca nu este intreg, ca ceva nedefinit, dar extrem de pretios, ii lipseste. Uneori insa, omul revine in gratia zeilor care l-au pedepsit odata, si isi gaseste adevarata jumatate. Chiar daca zeii l-au facut sa uite cine este, cind are norocul sa o gaseasca, acelorasi zei li se face mila, si il lasa sa stie, in sfirsit, ca ea este jumatatea cautata. Il lasa sa fie fericit. Si aici se incheie mitul. Doar ca…

…Aceeasi zei milosi pentru o clipa, insa prin natura lor razbunatori si inconstanti, nu se lasa, chiar dupa ce au acordat gratia lor unor muritori de rind. Sireti si subtili, de aceasta data fără să le distruga fericirea, zeii ii fac pe oameni doar sa nu o mai vada, ca si cum nu ar mai fi. Fericirea devine exterioara omului, relativa, dependenta de vreme ori mai stiu eu ce, fluctuind dupa cit de insorita e ziua si cit de neagra e noaptea. Fragila, gata sa fie distrusa de toate nimicurile ce se pot intimpla intr-o zi, fericirea este inca in noi, si ne striga s-o vedem.

Zeii sint aproape multumiti. Omul intreg si fericit aproape a uitat esentialul.