Singura certitudine pe care o avem este Trecerea, fie ca e trecerea noastra prin lume, ori cea a timpului. Moartea, certitudine absoluta, cea care pune capat trecerii noastre efemere, ne si salveaza , oferindu-ne intrarea in vesnicie. Ma intreb ce e mai dramatic, faptul ca sintem pasageri, ca traversam timpul ca o naluca, ori ca timpul se scurge pe linga noi casapit in clipe, ore, zile, fara sa ne bage in seama… Caci fara sa stim cum, nici cind, ne transformam din prunci in copii, din fetite in femei, din baietei in barbati. Ne e din ce in ce mai greu sa ne regasim in fotografiile vechi ori sa ne recunoastem in imaginea din oglinda. Si ne e greu sa credem ca am fost odata atit de inocenti, incit sa credem in Mos Craciun ori in povestile cu Fat-Frumos.
Si totusi, ciob de nemurire in trecerea vremii, fetita care am fost nu s-a inselat, visul ei cu print n-a fost doar naluca.
Eu cred si acum in Mos Craciun, nu asa ca in copilarie, ca intr-o fiinta, un om bun capabil sa nu uite pe nimeni si sa se ofere oricaruia, menestrel sau paj sau printzesa sau eu sau tu, fetitza ce ai fost si inca de atunci stiam ca nu va muri niciodata. Stiam ca oamenii se trec in ceva care nu se mai misca, asezati in casa mare de nunta si de priveghi, am vazut si eu cranii in cimitirul satului, nu pot spune, ca si Cioran, ca am jucat fotbal cu ele, un aer de sfintzenie plutea, chiar in gesturile groparului… Daca cineva mi-ar fi spus despre Fat-Frumos, as fi zimbit superior si educat si as fi raspuns, “sunt in basme, nu exista in realitate”, dar despre Mos Craciun as fi afirmat ca prin asta e el altfel, ca nu moare niciodata… E adevarat, acum nu mai cred in el ca intr-o fiintza pe care am atins-o doar de vreo 2 ori, se petrece trecerea asta de credintza pe nesimtzite, dar cred cu tarie in Mosul ca intr-o prezentza. Trecerea, ei, cu ea e un pic mai special, inca mai am veritabile atacuri de panica, chiar si la trecerile pe care le exersam zilnic sau in momentele karmice… Apoi ma cuprinde o liniste si ma trezesc spunind, “ce-ar fi daca as pleca la Iasi…”, asa s-a intimplat prin mai-iunie in 2005.
Va imbratisam cu drag, Andra Andreea si eu, va dorim sanatate la toti, il astept pe Mihai cu poezii, poate isi propune un volum in “trecerea” prin 2009, in fond prin sistemul nostru cartezian de conventii…
LA MULTI ANIIIIIII !!!!!!!!!!!
Iti multumesc, Dumi, pentru cuvintele tale a caror caldura o simt cu adevarat.
Va dorim si noi sa aveti sanatate in primul rind, am inteles de-a lungul anilor ca e cea mai pretioasa urare pe care o poti face cuiva. Nu stim, desigur, ce va aduce 2009, ce plictiseala ar fi, de fapt, daca am sti! Mihai poetul e inca la servici, in fata unui calculator, care, cu siguranta, nu-i spune mare lucru la ora asta. Eu ma pregatesc pentru o petrecere de Revelion la care nu am nici un chef sa ma duc (ca de obicei). Mereu caut multimea si cind ajung in mijlocul ei tare mai vreau sa fug, sa ma reintorc in birlogul meu.
Va pupam pe toti trei!
La multi ani!
Am gasit si noi episodic multimea… Nu o cautam, nu o renegam. Stam un timp, apoi ne dam ocupati cu altceva, explicam despre o alta intilnire pe care trebuie sa o onoram… Ceilalti par a intzelege, sau sunt prea politicosi, doar. Poate e un tris, sau poate chiar e adevarul, mergem un pic si la copii, si pe strada, si altundeva, trec toate, de ranile luciditatii nu se poate ocupa insa nimeni, noi le oblojim, dar ele supureaza, sufera in tacere si apoi…
“Ranile luciditatii”, cit de bine spus… si apoi luciditatea implica singuratatea. Si unde te poti simti cel mai singur decit in mijlocul unei multimi petrecarete, cum a spus Noica.
Da, ranile luciditatii nu pot fi vindcate complet nicicum, dar singuratatea dupa parerea mea este o stare de spirit!