In zbuciumul ultimelor mele zile de studentie, ma opresc citeva minute sa scriu …de ce nu mai scriu : in afara faptului ca ma intreb prin ce minune voi reusi sa termin tot ce am de facut pina la data fatidica de 24 aprilie (ziua in care toate lucrarile mele trebe sa fie terminate) si ca nu prea mai am timp de nimic, realizez ca nu am, de fapt, nimic de spus. Blogul cere timp, eruditie, si nu in ultimul rind, starea de gratie. Mai trebuie sa si crezi ca ceea ce reusesti, de bine, de rau, sa impartasesti cu ceilalti merita efortul, are un sens. Eu nu mai reusesc, in ultima vreme, sa gasesc un sens blog-ului. Simt un vid impotriva caruia mi-e din ce in ce mai greu sa lupt. In plus, zecile de posturi gindite fie in autobuz ori in metrou, fie mergind pe strada, si nescrise odata ajunsa acasa, incep sa lase locul frustrarii. Renuntarea devine o optiune valabila si foarte tentanta. Si totusi, imi spun, blog-ul merita in masura in care imi permite sa (re)gasesc prieteni si sa stabilesc, cu unii, o relatie cu totul speciala (cei vizati se vor recunoaste, desigur).
Poate ca totul nu e decit lene. Poate ca doar am nevoie de o vacanta. Cu siguranta voi continua sa va citesc, de asta nu ma pot, inca, lipsi. Cum nu ma pot lipsi nici de muzica, si nici de bucuria de a o impartasi.
Piesa care urmeaza ma duce inevitabil cu gindul la Iasi, la Bahlui, la Podu’Ros’ si la terasa mizera botezata de noi in deridere "Valurile marii". Cred ca voi trezi amintiri cuiva anume, hm, ce zici Nusulica?
"Beau Dommage", o trupa extrem de populara in anii 60-70 in Quebec. Tocmai au scos un album de rememorare… 35 de ani. Pentru cei carora le pun, poate, curiozitatea la incercare:
http://en.wikipedia.org/wiki/Beau_Dommage
Iata doua dintre piesele lor cele mai populare. Prima, "La complainte du phoque en Alaska", a doua, "Harmonie du soir à Chateauguay". Ambele interpretate in concert de ziua nationala a provinciei. Asta ca sa luati pulsul nationalismului quebécois, desi piesele se vor a fi doar melodii de dragoste, mesajul politic mi se pare evident in “Complainte du phoque en Alaska”. Dar nu de asta am pus versurile (cu unele mici "traduceri" intre parenteze, ici-colo), ci pentru ca nu am putut rezista, e prea induiosator daca ramii doar in poveste si uiti de extrapolarile politice.
Enjoy!
"La complainte du phoque en Alaska", Beau Dommage
Crémoé, crémoé pas (Crois-moi, crois-moi pas)quéqu’part (quelque part) en Alaska
Y’a (Il y a) un phoque qui s’ennuie en maudit (qui souffre énormement)
Sa blonde (Sa petite amie) est partie gagner sa vie
Dans un cirque aux États-Unis
2
Le phoque est tout seul, y (il) r’garde le soleil
Qui descend doucement sur le glacier
Y pense aux États en pleurant tout bas
C’est comme ça que ta blonde t’a lâché (que ta pette amie t’as quitté)
R
Ça n’vaut pas la peine de laisser ceux qu’on aime
Pour aller faire tourner des ballons sur son nez
Ça fait rire les
Enfants ça dure jamais longtemps,
Ça fait plus rire personne quand les enfants sont grands.
3
Quand le phoque s’ennuie, y’ r’garde son poil qui brille
Comme les rues de New-York après la pluie
Y rêve à Chicago, à Marilyn Monroe
Y voudrait voir sa blonde faire un show
4
C’est rien qu’une histoire j’peux pas m’en faire accroire
Mais des fois j’ai l’impression qu’ c’est moé
Qu’est assis sur la glace les deux mains dans la face,
Mon amour est parti pis j’ m’ennuie.
Am mai scris despre Anatol pe acest blog, in "Portrete". Un prieten pe care il pretuim enorm, un om de cultura veritabil cum rar intilnesti.
Compozitor, poet, pianist, fotograf de arta, Anatol este un artist extrem de generos. Fericirea lui cea mai mare este sa impartaseasca cu prietenii bucuria artei. Ne adunam la el acasa, de citeva ori pe an, si il ascultam interpretind la pian piese clasice, compozitii proprii ori improvizatii pe teme clasice sau pe texte de poezie.
Imaginile care urmeaza au fost filmate anul acesta, in ianuarie, cu ocazia aniversarii sale de nastere.
La multi ani, Anatol, iti dorim sa ne bucuri cu minunatul tau talent inca mult timp de-acum incolo.
Scriu de zor, zgomotul tastelor se amesteca cu zgomotl vintului de afara…Seminar vineri, prezentare orala…A cita, cine mai stie…Al treilea diapozitiv, al zecelea, al douazecelea, oare chiar am sa am timp sa vorbesc despre toate astea, ma intreb…ce mai conteaza, las’ sa fie acolo…
Afara ploua marunt, e o umezeala de-tzi patrunde in oase, de-tzi patrunde in suflet. Ploua si e intuneric, si vintul urla de-ti pustieste inima. Casa tremura din toate incheieturile ei imbatrinite. Si eu ma opresc din cind in cind din scrisul asta mecanic, aiurisant, si ma gindesc ca intr-un han, departe, unde sa doarma si hangiul, ca tot is desharte strazile, ori p’aci, ori p’acolo…ce bine ar fi…
Ma uit pe cele bloguri. Liniste. De parca toti ar sta, undeva, intr-un ungher de odaie, adunat fiecare in gindurile lui, ascultind ploaia lui marte…
Prostia si subcultura sint acaparatoare si aproape indestructibile. Fenomenul manelelor e poate unul dintre cele mai fascinante din cite au existat vreodata si recunosc ca depaseste capacitatea mea de intelegere. Uneori insa, tot ce poti face e sa rizi, altfel, risti ca revolta si neputinta sa te inabuse.
"Divertis" are meritul de a rezista de-a lungul anilor si de a gasi inca forta de a ride, in continuare, de absurditatile si grotescul societatii romanesti. Risul poate fi salvator, risul poate calma, risul e poate singura arma eficace ce ne-a mai ramas intr-o lupta sortita esecului.
Ii gasesc pe toti absolut savurosi iar caricatura sublima, insa Mereuta, cu graiul lui autentic de bucovinean din Humor, ramine preferatul meu.
Incerc sa adun citeva mostre din ceea ce consider eu a fi muzica romaneasca autentica, care a fost inabusita, strivita, mai intii de imnurile de slava comuniste, apoi de subcultura manelelor. Eu am plecat la timp din tara, sa zicem exact inainte ca manelele sa acapareze posturile de televiziune si mintzile romanilor. Am avut insa neplacerea extrema de a le auzi pe aici. Si asa, departe de tzara mama si dezgustata de exportul subculturii peste ocean, am inceput sa ascult folclor romanesc mai vechi, mai nou, dar autentic. Tin sa impartasesc cu voi, cei care treceti pe aici, aceste bucati dintr-un folclor ce va disparea incetul cu incetul, daca nu a si disparut deja. Sper sa ascultati cu placere…
Vocea inegalabila a Mariei Tanase
Un vechi cintec de dragoste oltenesc, "spus" cu multa duiosie si nostalgie de Maria Lataretu…
O hora cintata in sunetele molcome ale dulcelui grai bucovinean(bunica mea imi spunea ca Sofia Vicoveanca este singura care cinta asa cum auzise ea, bunica, cintind oamenii satului pe cind era copila).
Un cintec ce mi-l cinta mie bunica dinspre tata, mamaia. Si eu nu intelegeam atunci cum de putea fi priponit calul de o garofita firava…In mintea mea de copil, nimic nu putea fi mai de neinteles.
Un posibil raspuns la intrebarea Andrei (cum spunem "te iubesc") in cuvintele si muzica lui Jacques Brel.
Cu disperare…
Ne me quitte pas
by Jacques Brel
Ne me quitte pas
Il faut oublier
Tout peut s’oublier
Qui s’enfuit déjà
Oublier le temps
Des malentendus
Et le temps perdu
A savoir comment
Oublier ces heures
Qui tuaient parfois
A coups de pourquoi
Le cœur du bonheur
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Moi je t’offrirai
Des perles de pluie
Venues de pays
Où il ne pleut pas
Je creuserai la terre
Jusqu’après ma mort
Pour couvrir ton corps
D’or et de lumière
Je ferai un domaine
Où l’amour sera roi
Où l’amour sera loi
Où tu seras reine
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Je t’inventerai
Des mots insensés
Que tu comprendras
Je te parlerai
De ces amants-là
Qui ont vu deux fois
Leurs cœurs s’embraser
Je te raconterai
L’histoire de ce roi
Mort de n’avoir pas
Pu te rencontrer
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
On a vu souvent
Rejaillir le feu
De l’ancien volcan
Qu’on croyait trop vieux
Il est paraît-il
Des terres brûlées
Donnant plus de blé
Qu’un meilleur avril
Et quand vient le soir
Pour qu’un ciel flamboie
Le rouge et le noir
Ne s’épousent-ils pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Je n’vais plus pleurer
Je n’vais plus parler
Je me cacherai là
A te regarder
Danser et sourire
Et à t’écouter
Chanter et puis rire
Laisse-moi devenir
L’ombre de ton ombre
L’ombre de ta main
L’ombre de ton chien
Mais
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas.
…si cu speranta.
Madeleine
by Jacques Brel
Ce soir j’attends Madeleine
J’ai apporté du lilas
J’en apporte toutes les s’maines
Madeleine elle aime bien ça
Ce soir j’attends Madeleine
On prendra le tram trente-trois
Pour manger des frites chez Eugène
Madeleine elle aime tant ça
Madeleine c’est mon Noël
C’est mon Amérique à moi
Même qu’elle est trop bien pour moi
Comme dit son cousin Joël
Mais ce soir j’attends Madeleine
On ira au cinéma
Je lui dirai des “je t’aime”
Madeleine elle aime tant ça
Elle est tellement jolie
Elle est tellement tout ça
Elle est toute ma vie
Madeleine que j’attends là
Ce soir j’attends Madeleine
Mais il pleut sur mes lilas
Il pleut comme toutes les s’maines
Et Madeleine n’arrive pas
Ce soir j’attends Madeleine
C’est trop tard pour l’tram trente-trois
Trop tard pour les frites d’Eugène
Madeleine n’arrive pas
Madeleine c’est mon horizon
C’est mon Amérique à moi
Même qu’elle est trop bien pour moi
Comme dit son cousin Gaston
Mais ce soir j’attends Madeleine
Il me reste le cinéma
J’pourrai lui dire des “je t’aime”
Madeleine elle aime tant ça
Elle est tellement jolie
Elle est tellement tout ça
Elle est toute ma vie
Madeleine qui n’arrive pas
Ce soir j’attendais Madeleine
Mais j’ai jeté mes lilas
J’les ai j’tés comme toutes les s’maines
Madeleine ne viendra pas
Ce soir j’attendais Madeleine
C’est fichu pour l’cinéma
Je reste avec mes “je t’aime”
Madeleine ne viendra pas
Madeleine c’est mon espoir
C’est mon Amérique à moi
Mais sûr qu’elle est trop bien pour moi
Comme dit son cousin Gaspard
Ce soir j’attendais Madeleine
Tiens le dernier tram s’en va
On doit fermer chez Eugène
Madeleine ne viendra pas
Elle est, elle est pourtant tellement jolie
Elle est pourtant tellement tout ça
Elle est pourtant toute ma vie
Madeleine qui n’viendra pas
Mais demain j’attendrai Madeleine
Je rapporterai du lilas
J’en rapporterai toute la s’maine
Madeleine elle aimera ça
Demain j’attendrai Madeleine
On prendra le tram trente-trois
Pour manger des frites chez Eugène
Madeleine elle aimera ça
Madeleine c’est mon espoir
C’est mon Amérique à moi
Tant pis si elle est trop bien pour moi
Comme dit son cousin Gaspard
Demain j’attendrai Madeleine
On ira au cinéma
Je lui dirai des “je t’aime”
Et Madeleine, elle aimera ça
Am o saptamina libera. E vacanta de primavara. Numai ca aici primavara e inca departe. Si asta ma bucura, in loc sa ma deprime. Mai am vreme sa mai merg cu copiii la ski de fond. Imi place sa alunec pe skiuri, prin padure, sa simt aerul proaspat, sa vad caprioarele aproape domesticite ce apar in cirduri sa caute hrana privindu-ne linistite, asteptind sa trecem. La sfirsitul unui traseu de o ora ne asteapta o ciocolata calda la cabana. Sintem obositi, dar veseli.
Unele zile de iarna nu le-as da pe o vara intreaga.
Incepind de la un an si pina cind am mers la scoala pe mine m-a crescut bunica dinspre mamă. Mai apoi, vacantele mi le petreceam doar acolo, in satul acela dintre dealuri si paduri, pe care asteptam cu atita nerabdare sa-l revad dupa fiecare trimestru de scoala. De cind pot eu sa-mi amintesc, duminica, bunica ma lua cu ea la biserica. O biserica de ţară, inconjurata de brazi, care mirosea a ceara si a vechi si in curtea careia noi, cei mici si sturlubatici, ne alergam fara ostenire. Inauntru, biserica avea o scara de lemn scirtiitoare, pe care noi,copiii, ne cocotam in timpul slujbei cind vremea nu ne permitea sa iesim in curte. Desi sub ochii severi si scrutatori ai batrinelor satului, noi tot zbintuiti eram. Nu mai conteneam cu chihotelile si inghiontelile, iar risetele ni se amestecau cu vocea molcoma a preotului ori a diaconului ce-l urma ca o umbra.
Mai tirziu, dupa moartea bunicii, mersul la biserica a ramas un obicei, chiar daca de data aceasta vacantele mi le petreceam in oras. Imi amintesc de Biserica Domnitelor, cea din centrul Sucevei, unde mergeam de obicei, daca nu coboram mai la vale spre cetate la biserica Mirauti. Eram, de data asta, mai marisoara si ascultam si eu slujba, de cele mai multe ori murind de plictiseala ori uitindu-ma gura casca cind la unu’ cind la altu’. Matusa mea era cea cu care mergeam de cele mai multe ori la slujba. Se zbatea ca eu sa fiu cea care tine luminarea linga preot cind acesta citea Evanghelia, ori sa stau culcată pe podeaua bisericii ca sa ma « treaca » preotul, căci era « tare bine », iar cind am reusit sa deschid usa bisericii, parea ca nimic nu poate egala binefacerile ce urma sa mi le aduca acel moment. Nu stiu ce pricepeam eu din toate astea, dar eram acolo, eram in credinta, simteam mirosul de tamiie, vesmintele preotului le atingeau citeodata in treacat pe ale mele, si, in ciuda plictiselii, erau momente cind emotia ma cuprindea, fara sa stiu prea bine de ce.
Am crescut, desigur…Faptul ca am descuiat usa bisericii nu m-a ferit mai tirziu de cite nefericiri. Am inceput sa-mi pun intrebari, sa ma indoiesc, sa caut si astfel am pierdut ce poate avusesem fara sa stiu in copilarie. Acum merg foarte rar la biserica. Credintă nu stiu daca am sau nu. Continui insă sa ma intreb si să ma indoiesc, ceea ce Sf Pavel spune ca e mai rau decit necredinta. Si asta face ca mi-e o frica teribila de moarte, de trecerea spre dincolo. Si cu toate astea, ceva din duminicile traite in biserica din satul bunicii, ori in biserica Domnitelor, a ramas. Credintă nu am asa cum as vrea, dar CRED cu tarie ca doar credinta ma poate salva de frica de moarte si ca fara credinta nimic nu are sens.
Poate si de aceea, cind am vazut prima oara Calauza, fiecare imagine, fiecare cuvint ma izbeau si se loveau in mintea-mi fierbinte de intrebari si imi ziceam… “ce vrea să spuna, Doamne, ce vrea sa spuna?” A doua oara m-am dus cu gindul sa nu pierd nimic, sa inteleg ce nu am priceput prima data, si iarasi, acelasi nod in git, aceeasi emotie inexplicabila ce ma facea sa pierd sirul ideilor, si din nou…ce a vrut sa spună, of Doamne, dar ce a vrut sa spuna ?…Si iarasi, pentru a treia oara, aceeasi obsesie, trebuie sa inteleg, caci e prea important, trebuie sa stiu…. Ultima oara, cind l-am vazut, am privit filmul fara sa ma mai intreb nimic. Am privit si atit, lasind imaginile sa curga, fara sa vreau sa inteleg. Si atunci s-a intimplat : am stiut raspunsul. Nu pe acela al lui Tarcovski, ci pe al meu. Am stiut ca cei doi cautau ca si mine, indoiindu-se, punind intrebari, crezind ca pot afla, ca pot sti. El, Călăuza, el doar crede. Crede cu toata puterea sufletului, atit cit poate sa creada un suflet. Fara sa ceara nimic. Fara sa astepte nimic. Fara sa se indoiasca vreodata. De aceea, scena finala, in care fetita-i infirmă misca cu privirea obiectele de pe masa reprezinta pentru mine raspunsul.
« Nu se stie cine da si cine primeste », pentru a cita oara vorba aceasta a lui Leon Bloy, ce-i placea atit de mult lui Noica, imi vine iarasi in minte.
Am iesit din sala de cinema plingind ca dupa o spovedanie, Oda Bucuriei rasunindu-mi in suflet ca un cor de ingeri. Intelesesem.