“Daca ai avea o bagheta magica care ti-ar implini trei dorinte, care ar fi acelea?”

“Ei bine, as vrea sa nu mai existe restrictii si reguli acasa, adica totul sa fie permis.” (spus cu o fatza de clown, si un zimbet strengar).
“Apoi as vrea ca bunicii mei sa mai fie in viata, sa ii pot cunoaste, sa stau de vorba cu ei.” (nimic din fatza de clown, dimpotriva, o maturitate surprinzatoare ce nu are nimic de a face cu fatza lui de copil de 11 ani jumate).
“Si sa nu mai existe tari sarace in care copiii sa moara de foame”. (fara comentarii…)”

Asta si-a dorit azi Stefan, baiatul meu de 11 ani. Desigur ca prima dorinta m-a amuzat, si stie si el ca nu exista bagheta magica care sa faca sa dispara regulile casei. Dar incercarea moarte n-are, nu-i asa? si-o fi spus-o el in gind cunoscind rezultatul cu mult inainte de a … testa. Insa ce e foarte trist, si foarte nedrept, si de neschimbat, e ca nici o bagheta magica din lume nu-i poate aduce inapoi pe bunici. Si mai cred ca, din pacate, nici o zina din lume nu poate face sa dispara saracia si foamea, oricit de nedrepte si de neacceptat sint aceste lucruri pentru un copil de 11 ani.
Cu toate acestea, chiar fara sa o stie inca, copilul meu a descoperit secretul magic. Tot ce-i doresc e sa nu-l uite niciodata.

Iar pentru cei ce nu mai sint si pe care Stefan mi i-a amintit azi…avec sa pensée magique de mic om mare…I wish you were here… Cu un gind pentru cei ce gasesc alinare alaturi de un prieten bun si pentru cei prinsi (vremelnic) in cosmarurile noptilor

E toamna grea. Plina de resentimente, de ura, de venin. De unde, nu stiu. Poate dintr-un trecut pe care nu am invatat inca sa-l iert. Poate dintr-un prezent pe care nu stiu inca sa-l iubesc. Poate dintr-o batrinete ce se apropie, sireata, urita si rea, nevrednica de frumusetea vietii.
Panica, frica, dor. Insir cuvinte si nici eu nu stiu ce mai vor sa zica. Nu stiu nici macar unde sa le mai caut intelesul. Nu stiu nici daca mai au vreun inteles. Scriu in zgomotul tastelor si nu stiu incotro mi se indreapta gindurile. Nu stiu nici daca se mai indreapta inspre undeva. Nu vad nimic mai departe de urmatoarele ore. Doua, cel mult…
E toamna. E urit. E nedrept. Pareri de rau. Ori, mai degraba, nimic.

As vrea sa pot sa ma rog.

Pare-se ca e nevoie de mai putin de 30 de secunde ca sa devii , din copil, adult. Cind oare s-au petrecut aceste 30 de secunde in viata mea de altadat’ ? Si cind li se va intimpla si lor ? Atit de firavi, de inocenti, de naivi chiar, atit de fericiti, inca, si atit de nefericiti, deja… Oare va fi vorba si pentru ei doar de 30 de secunde, ori poate mai mult…ori poate mai putin…

Am uitat cind am incetat sa mai fiu copil, mi-amintesc doar ca s-a petrecut foarte devreme.

“The Kite,” “The Chess,” and “Neverland – Piano Variation in Blue” by Jan A.P. Kaczmarek
From the soundtrack to Finding Neverland

Primele minute ale scurtmetrajului provoaca un ris nebun…pentru ca incet-incet, un zimbet duios să ii ia locul…Noi, “vinovaţii fara vina”, copii plecaţi in cele patru zari, vă cerem, dragi părinti, iertare.

Exceptională Luminiţa Gheorghiu, atit de mare actriţă, reuşeşte să facă un rol mare chiar şi intr-un film mic (a se intelege, mai degraba, scurt).

Cele trei poeme filozofice pentru Sanda, de Constantin Noica…Le-am descoperit cind aveam vreo 17 ani, si parca ma revad la Bucuresti, citindu-le unei prietene, o fata pe care o cunoscusem acolo, la olimpiada nationala de latina…ma revad pe inserat, ascunsa privilor in ogiva unei ferestre vechi a liceului Iulia Hasdeu, unde eram cazati, citindu-i aceste poeme ale lui Noica… Vocea imi curgea atunci calda, si inexplicabil emotionata, adunind in inserare si imprejurul ferestrei alti liceeni, opriti sa asculte cuvintele magice, uitind pentru citeva clipe de regulile declinarii a treia… De unde sa stiu ca intr-un anume fel, imi citeam destinul. De altfel, nu am mai revazut-o niciodata pe fata aceea.

Am gasit aceasta inregistrare pe Youtube (e impresionant ce poti gasi pe Youtube!…) si vocea lui Noica (pe care nu o cunosteam si pe care mi-o inchipuiam altfel, mai blinda poate si mai catifelata), recitand primul poem, imi pare austera si neiertatoare, apasind pe cuvinte cu neclintirea unui judecator a Lumii de apoi. Cuvintele poemului devin aspre, cazind greu, ca niste pietre pe o lespede de marmura. Sunetul casant al vocii, apasind pe fiecare silaba, contrasteaza puternic cu seninatatea poemului ce invita la regasire. Cu toate astea, ma bucur ca l-am gasit, chiar si in aceasta forma audio. Eu cautam textul pe Internet, cautam cuvintele, as fi vrut sa mi-l mai recitesc eu insami macar o data, sa reascult cuvintele intelepte indulcite de o voce mai iertatoare, vocea celui plecat, a celui ce ar vrea sa se adune, insa nu mai stie cind, si nici unde, si nici cu cine…

Ieri s-au implinit 23 de ani de cind a murit tatal meu. E mult 23 de ani. Uitzi… ieri, de exemplu, am uitat ca e 4 ianuarie, mi-am adus aminte astazi. Uitzi multe…uitzi cum arata, uitzi sunetul vocii, uitzi culoarea ochilor. Se uita multe. Ramin frinturi de amintiri, prea vagi si prea indepartate ca sa-tzi mai scurga vreo lacrima. De mult nu am mai plins de dorul lui tata. A fost atit de putin prezent in viata mea, incit m-am obisnuit cu acest gol, cred, inainte sa moara.

Ceva, insa, imi amintesc bine de tot : ultima data cind l-am vazut in viata. Pleca la parintii lui. Ai mei, din pacate, nu mai erau impreuna. Tata venise sa ma vada si acum pleca. Nu stiam ca peste citeva luni nu va mai fi. Insa tristetea ce am simtit-o atunci, uitindu-ma cum urca in autobuzul ce trebuia sa-l duca la gara, nu o voi uita niciodata. Tin bine minte ca i-am spus mamei mele, care incerca sa ma linisteasca, ca « mi-e tare urit ». Simteam un gol amarnic, in cele mai adinci unghere ale sufletului. Nu ma inselam: simteam pustiul mortii, il simteam fara sa stiu ce e, dar stiind ca e ceva rau, ceva ce ma intrista mult peste puterile mele. Ceva ce ma facea sa-mi fie … « tare urit »…

Tatal meu, Truta Stefan, s-a stins din viata pe 4 ianuarie 1987.
Tatal lui Mihai, Nicolae Sava, s-a stins din viata pe 5 ianuarie 1993.

Au fost oameni deosebiti, parinti minunati, si au plecat prea repede, lasind un gol imens in sufletele noastre.

Dumnezeu sa-i odihneasca in pace!

Pentru tatal meu, un impatimit de Julio Iglesias (de cite ori nu i-am spus ca e plictisitor acest Julio Iglesias si ca nu pricep ce-i place…), Me olvidé de vivir (Am uitat sa traiesc…)

Pentru tatal lui Mihai, piesa lui preferata, pe care a ascultat-o atit, incit spunea ca se tocise discul…”El condor passa” (Zborul condorului) in interpretarea trupei “Los Calchakis”

Ne lipsiti atit de mult…cit nu se poate spune in cuvinte.

Anul acesta a fost al doilea an in care copiii nostri, Stefan si Dora, au umblat cu colinda, impreuna cu alti copii romani. Copiii se pregatesc cu doua saptamini inainte, si apoi merg din casa in casa, colindind si aducind bucurie familiilor lor. E impresionant sa-i vezi cu cit suflet participa, de la cei mai mici, cei de virsta gradinitei, pina la cei mai mari, adolescentii. Toti foarte frumosi, unii in costumele traditionale, aduse din tara si pastrate cu grija pentru acest moment al anului. Le multumim ca ne-au cinstit casa si ii asteptam si la anul!

Da rusii istia nu-s buni 😉 ?

Iata ca Stefu vine cu Bramhs-ul ei preferat, si cu interpretul preferat, David Garrett, sperind ca o sa va placa si voua!

Voua, prieteni de departe ce ne insotiti de la inceput in aceasta aventura a incercarilor noastre nelasind niciodata scaunele voastre goale, cu multumiri! 

Voua, prieteni vechi si regasiti, iesiti din umbra, si desigur, NESCHIMBATI, cu speranta ca veti ramine cu noi pentru multa vreme!

Voua, prieteni de aici, mereu dragi sufletului nostru! 

Voua, prieteni timizi ori miniosi, cu dragostea care ramine in sufletul mamei dupa ce isi cearta copilul! 

Celor ce si-au ocupat scaunul, ne-ati facut o mare bucurie! Celor ce nu au facut-o inca, indrazniti! Chiar si numai sa vedeti ce-ar fi, daca…

– Mai adu cateva scaune pe blog.
– Pai pentru cine?
– Ei, or sa vina, itzi spun eu ca or sa vina.
– Or sa vina si ei?
– Da mai, or sa vina, stai linistit.
– Pai n-am mai vorbit de mult cu ei, nu cred ca mai vor sa vina.
– Vor veni, numai ca ar mai trebui cateva scaune, sa aibe loc.
– Ok, uite am mai adus doua scaune.
– Pai numai doua?
– Dar cate?
– Pai trei. Sau patru, sau cinci, nu mai stiu…
– Mie mi-a zis cineva, cand eram mai mic, ca de fapt scaunele sunt ingeri.
– Cum ingeri?
– Da, sunt in al saptelea cer, si ne privesc.
– Pai si de ce nu zic nimic?
– Ne asteapta.
– Si ei stiu ce facem, ce gandim?
– Da mai, stiu tot.
– Poate e mai bine sa nu mai zicem nimic. Sa facem un post al tacerii. Ca Ezra Pound. Doi ani sa nu mai vorbim nimic.
– Dar cand vine imparatul luminii?
– Nu mai tzin minte. Parca la sfarsit.
– Pai sa-l asteptam.
– Shhhutt…