merg ca pe varfuri,
incerc sa nu ating cu buzele nici ceaiul,
Si ma mir.
Ma mir ca ma tot misc pe mine in trupul asta de om, ca un cearceaf, petec al lumii, lis.
Eu as fi cenusa de camp, taiata marunt in vrie de vant.
Ce-a mai ramas de luat, daca-as pleca acum?
Iubirile le-as lua, dar inima-mi de satra nu ma lasa,
Ma mai vrea o data, sa-mi mai asculte muntele cum misca-n nervurile de scripca.
Da rusii istia nu-s buni 😉 ?
– Mai adu cateva scaune pe blog.
– Pai pentru cine?
– Ei, or sa vina, itzi spun eu ca or sa vina.
– Or sa vina si ei?
– Da mai, or sa vina, stai linistit.
– Pai n-am mai vorbit de mult cu ei, nu cred ca mai vor sa vina.
– Vor veni, numai ca ar mai trebui cateva scaune, sa aibe loc.
– Ok, uite am mai adus doua scaune.
– Pai numai doua?
– Dar cate?
– Pai trei. Sau patru, sau cinci, nu mai stiu…
– Mie mi-a zis cineva, cand eram mai mic, ca de fapt scaunele sunt ingeri.
– Cum ingeri?
– Da, sunt in al saptelea cer, si ne privesc.
– Pai si de ce nu zic nimic?
– Ne asteapta.
– Si ei stiu ce facem, ce gandim?
– Da mai, stiu tot.
– Poate e mai bine sa nu mai zicem nimic. Sa facem un post al tacerii. Ca Ezra Pound. Doi ani sa nu mai vorbim nimic.
– Dar cand vine imparatul luminii?
– Nu mai tzin minte. Parca la sfarsit.
– Pai sa-l asteptam.
– Shhhutt…
Sunt umbra prietenului pierdut in muchii de cantec,
urmele apei in care pasii Tai au umblat,
quarkul straniu de la limita de jos a universului,
verdele ascutit al ochilor tai orbitor,
cele cateva scancete de sarmisegetuza,
fiorul de tunet al norilor,
si doar putina lupta,
atat cat sa ma intind bland pe linia de ochire.
Erai de un verde molau, ca marea cand face spume de vodca,
Iubindu-ne cu iures de vazduh umezit.
Aud Boleroul, pitit dupa magarusul beteag.
Il trageam cu noi sa mai bea una mica.
Secundele se misca incet si confuz,
Ne privim ca si cand am fi premeditatii predestinarii noastre,
Cu pletele afara, expuse viril, pe-o sticla de vin.
Drumul serpuieste, facem dragoste in forma de stabilopod,
In ochii lehamesiti de intamplarea noastra.
In valurile strambe, vin hoarde-de-mare, trase lin
De un capitan nevazut.
Il privim speriati, urlam cu agate in forma de sunet,
ta-ta-ta-tam ta-ta-ta-tam,
si ramanem goi,
ca treziti dupa o viata,
In doua grupuri dreptunghiulare,
de marimea unui atentat la pudoare.
Micile dâre de bold,
închise in cercuri talamice.
Nici un drum spre ele,
doar sa-ţi striveşti ţeasta cu zbiarăt de fiară,
sau păstrate cu grijă,
Intr-un strat subţire de floare de colţ.
Închide ochii.
Nu pot. Poezia zumzăie.
Astupă-ţi urechile.
Nu pot. Poezia imi aduce culoare şi vise.
Uită-ţi limba.
Nu pot. Hălăduiesc într-o poezie.
Visez la eclipsa fara foc.
Sunt o vana de lut, un contra cristal ?
Visez sa ruginesc divin, viatza fara zbucium,
Nici cerul nu mai e, nici granitul savanei,
Ceilalti, ei au sangele norilor. Trupu-mi in doliu,
N-am sa mai fiu.
Am sa fiu unda celesta, rugaciunea inghetzului.
Visez o eclipsa de vara…
Mă plimbam aseară cu absolutul nostru istoric, lumina era puţin piezişă, glasul stins, trecut printr-o sită de vată de sticlă. Am mai prins doar sfârşitul brutal, fiule, ăsta-i secretul vieţii şi al morţii… Şi-am rămas cumva suspendat de firul direct, preţ de-o bătaie de aripă stângă. După care s-a rupt: eram în tunelul cu cifre, laminate-n vitraliu. Mergeam timid, luptându-mi gândul să descifreze şarada. Mă opreşte atunci bătrânul pădurar: nimic nu-i pierdut. Coboară din minte spre inimă, în târşetea drumului ăsta, a mai rămas poezia.
Mă ridic ceva mai sus,
Pe-o movilă de furnică,
şi mă fac atent la focul de stepă.
Rostită,
e ca mangusta ce fandează şarpele cobra,
cu iuţimea ei vie
de iubire latentă.
Tot ce-i viu acu, o sa moară,
Eu stau cu mana pe-afară,
Cerând de pomană
Cuvântului.