Mă plimbam aseară cu absolutul nostru istoric, lumina era puţin piezişă, glasul stins, trecut printr-o sită de vată de sticlă. Am mai prins doar sfârşitul brutal, fiule, ăsta-i secretul vieţii şi al morţii… Şi-am rămas cumva suspendat de firul direct, preţ de-o bătaie de aripă stângă. După care s-a rupt: eram în tunelul cu cifre, laminate-n vitraliu. Mergeam timid, luptându-mi gândul să descifreze şarada. Mă opreşte atunci bătrânul pădurar: nimic nu-i pierdut. Coboară din minte spre inimă, în târşetea drumului ăsta, a mai rămas poezia.
Da, tot nu-mi plac poeziile, poate doar cateva metafore ce-mi mai starnesc imaginatia .E un gest demn de lauda atat creatia lor cat si curajul de a le posta spre vazul tuturor (bine poate si putin orgoliu artistic e amestecat ). Totusi de nu ma insel acest calup de poezii(scuzati-ma pentru cuvantul dur folosit) e mai senin (poate si vremea e mai placuta prin departarile alea)
Coboara din minte in inima! Cum? Pare usor dar drumul e lung…dar Ajutorul e acolo! Numai sa vrei, sa ai “credinta, nadejde si dragoste”!
Poezia e in taramul fara riduri,
Dintre causul palmei mangaietorului si nineritului.
In coborrea ei isihastica,
Din minte, spre inima…