Toata viata am fost o persoana sedentara…Copil fiind, la scoala, fugeam de orele de sport ca impielitatul de tamiie. Mai tirziu, nu foarte tirziu, sa zicem pe la 16 ani, am descoperit tigara. In facultate, chiar daca muream de foame, imi pastram ultimii banuti pentru tigara cea de toate zilele. Seara ma culcam invaluita in fum. Dimineata serveam o prima tigara in loc de micul dejun. Inca intre somn si trezie, cautam pe orbeste bricheta. Desi cu cearcane adinci sub ochi si cintarind doar 49 de kilograme, spuneam cui vroia sa ma auda ca nu voi renunta niciodata la fumat. Deh, tineretea…
Imi amintesc de o scurta tentativa de a face ceva sport…Dupa o fuga penibila pe malul Bahluiului, tusind si ultima fibra de plamini din mine, am sarbatorit performanta mea la o bere si , desigur, la multe tigari !
Lucrurile s-au schimbat cind a ma gindi la mine insemna a ma gindi si la altcineva, la o fiinta mica ce incepea sa creasca in mine. Aveam oare dreptul sa o ipotechez pe viata din cauza viciului meu ? Nu, nu aveam dreptul. Doar ca de vrut as fi vrut, dar unde sa gasesc puterea de a ma opri ? Si atunci am avut aceasta sansa extraordinara pe care o ai poate o singura data in viata : am intilnit un om cu har, un om care mi-a spus ca in fatza lui Dumnezeu putem gasi iertare pentru cele mai grele pacate, dar nu pentru pacatul de a ne face rau singuri, cu buna stiinta. Am reusit sa ma opresc din fumat, si iata, sint de atunci mai mult de 13 ani. Mi se mai intimpla sa visez ca fumez, ori mai spun in gluma ca ma voi apuca de fumat la 70 de ani (daca-i apuc), ca ce mai conteaza o tigara la cite voi fi avind atunci …
Dupa inca 13 ani, intr-o buna zi m-am speriat urcindu-ma pe cintar. M-am speriat dindu-mi seama ca la 36 de ani nu sint in stare sa urc scarile din metrou fara sa gifii ca o locomotiva. La ce bun sa glumesc ca ma voir reapuca de fumat la 70, cind poate ca nici la 60 nu am sanse sa ajung ? Intr-o buna zi (caci toate lucrurile importante se intimpla asa, intr-o buna zi, fara sa stim prea bine de ce…) am iesit sa alerg. Am fugit 10 minute si am crezut ca lesin. Aveam senzatia ca-mi iese inima din piept si ca voi muri pur si simplu. Am revenit acasa si am aruncat papucii de fuga cit colo. Nu e de mine, pe cine pacalesc eu ? Doar ca Dumnezeu, in mare mila lui, m-a facut orgolioasa si incapatinata : doua defecte ucigatoare, dar care in unele circumstante se dovedesc a fi de folos : nu m-am lasat doborita de esec, am adoptat filozofia « un sut in…spate, e un pas inainte » si am reiesit la fuga in alta zi. A fost la fel de rau, papucii au zburat iarasi, unul la Apus si celalalt la Rasarit. Si tot asa, pina cind (ei da, ati ghicit !) intr-o buna zi, dupa o fuga de jumatate de ora, am simtit, in sfirsit, o mare, o enorma placere amestecata cu ceva…mindrie. In sfirsit, incepuse sa-mi placa… sa alerg ! Sa-mi placa sa alerg ! Iata o fraza pe care nu as fi putut nici macar sa o gindesc acum citiva ani. Am invatat ce inseamna efectul endorfinei. Pentru ca, nu stiu daca stiti, placerea asta de a fugi, e o chestie de chimie. Ca si amorul, de altfel. Totul poate fi explicat prin tot felul de reactii chimice ce se intimpla in creierasul nostru. E inspaimintator ! Ei bine, chimie sau nu, e greu de explicat cuiva care nu a fugit inca, fericirea pe care o simti …fugind. Simplul fapt de a pune un picior inaintea celuilalt si de te deplasa repede, devine ceva enorm, ceva ce iti schimba drastic viata.
Desigur, ca orice altceva in viata asta, nici cu fuga asta nu e mereu roz. De cite ori nu mi-am spus, dupa o zi de munca, ei, poate fac o pauza in seara asta. De cite ori nu mi-am pus papucii in picioare oftind de parca ma duceam la galere ? Dar stiti ceva ? Daca reusesti sa iesi din casa, si sa treci de primele 5 minute, dupa aceea zbori. Nu mai exista nimic, decit tu si gindurile tale, tu si bucuria asta inexplicabila ca esti viu, ca te misti, ca fugi, tu si cu tine, atit.
Da, cum tocmai am spus-o, fuga asta, nu e totul roz. Se intimpla ca , purtat de euphoria curselor, sa uiti sa-ti asculti corpul, sa fii atent la semnalele pe care ti le da. Si atunci se intimpla inevitabilul, te ranesti. Din nefericire, asta mi s-a intimplat si mie, ca multor altora.
Nu stiu cum sa explic fericirea pe care o simt cind alerg. Stiu doar ca de citeva luni, de cind piciorul meu drept nu ma mai asculta si nu mai pot fugi ca inainte, sint, oricit de mare ar parea acest cuvint, nefericita. Pling cind ma opresc dupa 20 de minute de fuga, pentru ca doar atit pot alerga acum… Simt o stringere de inima de fiecare data cind il insotesc pe Mihai la o cursa si aud semnalul de plecare, eu raminind sa-l astept, cuminte, la sosire.
Desigur, fac tot ce pot sa ma vindec si astept cu nerabdare ziua in care voi putea alerga ca inainte. Ziua in care voi regasi fericirea simpla, inexplicabila, dar cit de adevarata, de a alerga din nou!
Citesc azi in « La Presse », un cotidian montrealez, istoria unui alergator de exceptie, pe numele sau Micah True, surnommé « Le Cheval blanc » : « C’est ainsi que les Indiens Tarahumaras ont surnommé Micah True, Américain venu s’installer chez ce peuple de coureurs, dans le Copper Canyon, en bordure de la Sierra Madre, aussi bien dire nulle part. True, ancien hippy d’Hawaii devenu boxeur puis ultramarathonien, s’est installé dans cette région désertique. Il y organisait depuis 2006 une course de 80 Km qui fait trois boucles autour du village d’Urique, entre des Tarahumaras et des coureurs invités personnellement par le Caballo. (…) Micah True est disparu pendant une de ses courses dans le canyon. On l’a retrouvé deux jours plus tard. On suppose qu’il a eu une malaise cardiaque dû à une malformation. Il avait eu le temps de s’étendre sur le dos, les pieds dans la rivière, et regardait le ciel ».
Une belle mort, c’est tout ce que je peux dire. Et seulement quelqu’un qui a couru au moins une fois dans sa vie peut le comprendre.
