“4 luni, 3 saptamini si 2 zile”

Nu vreau sa vorbesc aici nici despre acea poveste de avort, nici despre cruzimea imaginilor (extrem de greu de suportat, intr-adevar), nici despre reusitele tehnice (exceptionale, dealtfel) ale acestui film. Vreau sa vorbesc despre ceea ce cred eu ca filmul acesta striga: sufletul amputat al unei natii intregi.

 

Minimalist, de un simbolism crud, am vazut filmul lui Cristian Mungiu ca fiind o teribila metafora a comunismului : un avorton de care poate ne-am debarasat, dar cu ce pret ?

 

 

Ultimul dialog din film ma obsedeaza prin sentinta pe care o pronunta : « L-ai ingropat ? » « Nu vreau sa mai vorbim niciodata despre asta ». This is the question: i-am ingropat oare? acei ani de  frica, de mizerie, de minciuna, de rusine… i-am ingropat cu adevarat? Au meritat oare sacrificiile, umilintele, dezumanizarea? Nu o vom sti niciodata, caci, dezabuzate, nici macar victimile nu mai vor sa vorbeasca despre asta. Si pe buna dreptate : ce ni se serveste in farfurie, dupa teribila incercare ? « Un pic de ficatel, niste rinichi, niste creier pané…” ce-o mai fi ramas de la ospatul nuntii. Acelasi meniu, doar sub o alta forma. Victimele, flaminde, stau deoparte, asteptind ramasitele, caci inca nu au dreptul sa participe la ospat. Chiar daca avortonul zace undeva intr-o ghena de gunoi, nu stim daca a disparut, caci  de ingropat nu l-am ingropat. Sintem insa atit de cufundati in « marea lehamite », incit nici nu ne mai putem uita unii in ochii celorlalti. Sau nu mai vrem. Privirile ni le intoarcem inspre cei ce asculta povestea noastra incredibila, ne lasam la judecata lor, intr-un dureros gest de resemnare: « Nu vreau sa mai vorbim niciodata despre asta ».

 Caci, la ce bun…

 

Domnului Magister, cu drag…

Imi amintesc de silueta lui firava, urcind treptele din interiorul liceului, spre clasa noastra, in fiecare luni dimineata. In ciuda fizicului sau deloc impresionant, teroarea pe care o raspindea printre elevi nu era gluma. Ora de latina era cosmarul fiecaruia dintre noi. O data pe saptamina tremuram si ne rugam la toti sfintii stiuti si nestiuti sa nu cada pe noi pacatul ascultarii. Timp de doi ani am reusit sa ma mentin pe linia de plutire (a se citi media 5) pina in ziua fatidica in care am avut inconstienta sau nebunia sa incerc sa …copii. Am incercat. Si am fost prinsa asupra faptului. In momentul in care l-am vazut indreptindu-se spre mine, cu mersul lui repezit,  am simtit cum cade cerul pe mine. Am luat, evident, 1. In ochii colegilor mei, cit si in ai dirigintelui, nu mai aveam absolut nici o sansa. Era o aventura sa iei 5 la latina,  note mai mari decit aceasta pur si simplu NU EXISTAU in aceasta rubrica din catalog.  Apoi a urmat un 4, si apoi a urmat un 3. Eram …K.O. Clar. La podea. Ei bine, nu si in capul meu. A ramine corigenta nu era pentru mine o optiune. Era ultima ramasita de orgoliu ce-mi mai ramasese. Am inceput sa-l urmaresc prin liceu, implorind  o noua sansa: o ultima lucrare. Am suportat cu stoicism ironiile, chiar si umilintele. Le meritam. Perseverenta mea a dat, in cele din urma, roade: cistigasem dreptul la o ultima lucrare. Atunci am invatat ca expresia “a invata cu picioarele in apa rece” a fost inventata plecind de la cazuri concrete, ca al meu. Am invatat nopti intregi, stiam TOT. Si am reusit, spre uimirea intregului liceu (devenisem un caz) sa obtin acea medie 5. Insotita de un “Sa-ti fie rusine! ca poti…” Ei bine, pentru prima data in viata mea de eleva, MI-A FOST RUSINE. Atit de rusine incit anul urmator obtineam mentiune la olimpiada nationala de latina. Profesorul Emil Ursu a devenit mentorul meu spiritual. M-a pregatit pentru facultate o vara intreaga, nevoind sa auda de vreo…plata, spunindu-mi ca asta era singura mea sansa sa plec din orasul acela. Studenta fiind, am continuat sa-l vizitez de fiecare data cind mergeam acasa. Ii povesteam de pe la facultate, neascunzindu-i multele mele dezamagiri. Pentru mine devenea din ce in ce mai clar ca dupa ce-l avusesem profesor pe dinsul nu mai puteam avea alt profesor de latina. Nimeni nu se putea ridica la inaltimea lui. Imi lipsea enorm. Ultima oara cind l-am vazut, ma pregateam pentru examenul pentru post, pe care nu l-am luat. A trebuit sa accept un post de suplinitoare, intr-un liceu oarecare. Si am aminat revederea, din cauza acestei rusini (asa simteam atunci). Am aminat-o pina a fost prea tirziu. La citeva zile dupa ce ma hotarisem sa ma duc sa-l vad, am primit vestea: profesorul Ursu, dragul si nepretuitul meu profesor, murise, rapus de o boala neiertatoare. Nu-mi mai ramasese decit sa ma duc sa-l insotesc pe ultimul drum. Am plins ca un copil la capatiiul celui ce-mi fusese mai mult decit un profesor, un mentor, un parinte, care a crezut mereu in mine, neconditionat. Pina la sfirsit. Sotia sa imi povestea printre lacrimi ca putin timp inainte sa moara, spunea ca stie de ce nu vin, stie ca am o problema si ca nu voi veni pina nu-i voi fi dat de capat. Ma cunostea atit de bine! Stia ca voi veni sa-l vad, si am venit, prea tirziu insa. Am ratat ultima vizita…Nu am apucat sa-l revad inainte sa plece pe ultimul drum. Dar imi va rasuna mereu in minte risul lui unic, ii voi vedea merau fatza incintata cind ne punea sa descoperim, la inceput de an, ce lipseste pe prima pagina a manualului de latina (poza dictatorului, evident). Glumele lui care ne faceau sa ne tavalim de ris. Imi amintesc cind a fost foarte bolnav, elevii s-au dus cu zecile sa-i doneze singe, nu se astepta nimeni sa fie, de fapt, atit de iubit.

Acum, dupa atitia ani, mi se intimpla sa-mi amintesc de profesorul  Emil Ursu  cu aceeasi emotie. A fost un profesor unic, un om de o cultura clasica exceptionala, un OM rar. Cineva, un alt profesor de exceptie, a spus odata vorba aceasta: “Meseria de profesor este o meserie nobila, dar modesta“.  Stiu ca daca ar citi aceste rinduri, profesorul Emil Ursu ar fi extrem de jenat. Pentru ca intreaga lui viata si-a petrecut-o in umbra nobletei sale, deschizind drum altora, cu devotiune si modestie, credincios misiunii sale de dascal, pina la capat.

Requiescat in pace!

De ce…

O prietena draga mi-a scris, ca raspuns la ce incercam noi sa facem pe acest blog:

“Se pare ca incercam toti sa ne redefinim si sa ne regasim dupa tumultul prin care am trecut de cind am venit aici. Dumnezeu sa ne ajute!” 

Cuvintele ei m-au facut sa-mi pun din nou intrebarea: de ce facem asta? De ce facem publice gindurile, trairile noastre, chiar cu riscul de a nu fi intelesi sau de a fi intelesi gresit? Sa fie o incercare de redefinire ori de regasire? Cred ca da, cel putin in parte. Sa aibe asta legatura cu faptul ca la un moment dat am hotarit sa emigram? Ca ne-am trezit singuri intr-o lume straina in care a trebuit sa invatam sa traim? Ca invatatura asta a lasat poate urme? A facut sa nu mai stim exact unde se afla “acasa”, a distrus prietenii, a schimbat ceva in noi, ne-a facut pe unii mai puternici, pe altii mai slabi, pe unii mai tristi si pe altii mai intelepti? Cine poate sti? Daca tragem o linie, oare suma va fi avind un “+” sau un “-” in fata ei? Cu siguranta ca majoritatea dintre noi, cei rupti de tara, ne-am schimbat facind pasul acesta, fiind nevoiti sa ne traim viata departe de radacini. Unii ne-am schimbat fara sa ne dam seama, dintr-un instinct de supravietuire, altii cu buna stiinta, poate din orgoliu. Unii continuam sa ne intrebam, mai ales noptile, cind sintem, nu-i asa, sinceri cu noi insine, daca pasul facut a fost unul bun, daca hotarirea luata atunci a meritat sacrificiul,  tumultul, cum  spunea prietena mea. Pentru unii poate ca da, pentru altii cu siguranta  nu. Citiva poate  inca mai cauta raspunsul la aceasta intrebare, daca si-au pus-o vreodata. Pentru unii exista regrete, pentru altii multumire. Poate ca pentru nimeni nu este alb ori negru, si probabil niciodata nu va fi.

De aceea continuam sa ne punem intrebari, de aceea scriem pe un blog, de aceea ne bucuram cind prieteni dragi ne (re)gasesc si ne ajuta sa aflam macar o parte a raspunsului pierdut ori nestiut, cine mai stie…

Creasta

Azi, copilul meu cel mare a venit acasa cu o coafura noua, la moda , pare-se, SI la categoria 9-10 ani: creasta. Inca naturala, (a se citi: nici rosie, nici albastra, nici verde), facea mindria baiatului meu. Mi-am spus (resemnata) ca trebuie sa notez data in agenda: ziua primei manifestari (categoria moda-vestimentatie-coafura) a independentei adolescentine ( a lui) ce atirna ca sabia lui Damocles deasupra capului (meu). Nu vreau sa ma intreb ce urmeaza, si nici nu vreau sa ma pregatesc dinainte pentru ce va urma. Vreau sa ma mai amagesc cu sperantza ca voi reusi sa ramin o mama “COOL”!

Elogiu job-ului!

 Ne plingem mereu ca nu sintem liberi, ca sintem impovarati de cite avem de facut, mersul la serviciu, printre altele,  chinuindu-ne in mod deosebit. V-ati intrebat insa ce ne-am face daca nu am avea nimic, cu adevarat NIMIC de facut? Daca, printr-o intimplare, am fi liberi, liberi sa facem ce vrem si ce ne place…De cite ori nu am spus, fiecare dintre noi, “Ei, cite n-ash face eu daca as avea timp!” Ei bine, in ceea ce ma priveshte, timp am avut, destul si de multe ori! Nu mai departe de lunea trecuta, cind am fost liberi cu totzii gratzie Zilei Reginei, si nu am facut decit o depresie, spre norocul meu, trecatoare. Ash fi putut totusi sa fac atitea…sa citesc, sa scriu, sa ies afara, desi ploua ca in Bacovia…Ei bine, nu, nimic din toate astea! Am fost aproape fericita sa ma intorc la slujba mea de vara, oricit de incredibil ar parea lucrul acesta! Mersul acesta la serviciu, rutina care te prinde in virtejul ei monoton reuseste sa ucida gindirea…Ce binecuvintare! Imaginatzi-va avind tot timpul din lume la dispozitzie…neavind nici un talent care sa ne permita exorcizarea disperarii, am innebuni cu sigurantza! Sa incetam deci sa mai denigram mersul la serviciu, e singurul lucru care ne permite sa uitam cit de aproape sintem de moarte si sa ne dam iluzia ca sintem de vreun folos in lumea asta, ca existenta noastra are vreun sens!

Morala: Libertatea poate deveni cea mai teribila inchisoare daca nu ai CU ADEVARAT ceva de facut!

Ploaia

E o zi din acelea greu de suportat, caci de cind ma stiu nu am stiut ce sa fac in astfel de zile ploioase care ma indeamna sa caut pe cineva caruia sa pot vorbi, care sa ma ajute sa ies din frigul lor crud.  Imi amintesc de astfel de zile din adolescentza mea, au avut dintotdeauna acelasi efect devastator: o tristete imensa, fara leac, care nu trecea decit odata cu ploaia, ca sa revina odata cu ea. Nici atunci si nici acum nu am reusit sa gasesc solutia miracol contra acestui teribil “mal de vivre” pe care mi-l da dintotdeauna ploaia. E ca si cum o lume ar plinge si s-ar plinge pe sine, intr-o nemaipomenita dereglare de serotonina. Atunci fugeam pe la prieteni, cautind dezlegare in fumul tigarilor, in fata unei cesti de cafea. Nu era decit o amanare…caci teribila tristete adusa de ploi a revenit mereu. Acum stiu ca face parte din viata mea, din mine, si o las acolo, o tolerez, caci stiu ca va trece…, nu in fumul tzigarilor, ca altadata, ci in invaluirea unei priviri pline de iubire si in  mingiierea unor minutze mici. 

Rue St-Denis

E duminica seara. Ne plimbam pe St-Denis, fara nici un scop. Ni se face frig si nu vrem decit un ceai. Intram zgribuliti in “Caféo” , una din multele cafenele de pe aceasta strada atit de europeana. Miros de cafea si patiserie…Fumul lipseste, caci in Montreal e interzis sa se fumeze in orice restaurant, bar sau institutie publica, ceea ce ma bucura foarte tare, in calitatea mea actuala de nefumatoare. In cafenea, un peisaj cu care de-acum sintem obisnuiti: laptop-uri aproape la toate mesele, tineri lucrind febril la ultimele lucrari din sesiune, eventual cu castile pe urechi. Daca pot face doua lucruri deodata, de ce nu? Remarc, tot ca de obicei, citeva persoane cufundate in lectura, linga cana de cafea aburinda, pe cind la alte mese, altii, discuta. De la bar se aude o muzica in surdina. Se vorbeste in soapta, atmosfera e placuta si calduroasa, colorata de imaginea tablourilor de pe pereti care isi asteapta in tacere cumparatorii sau doar… privitorii. Intre timp ne hotarim si pentru o baclava. Nu stam mult, ne asteapta atitea de facut acasa…Plecam lasind in urma mirosul de cafea si zumzetul teraselor de pe St-Denis. In ciuda serilor reci, e primavara in Montreal.

“La umbra unui crin, in Paradis…”

Vreau  sa marturisesc ca nu stiu cum a murit Cioran. Foarte probabil, singur si foarte probabil, trist. Nici nu se putea altfel. Mi-e greu sa mi-l imaginez parasind lumea aceasta cu detasare. Pariul lui Pascal trebuie sa-i fi fost cu totul strain si nedatator de sperantza.

Nu stiu insa mai nimic din toate astea…

Mi-aduc aminte de interviurile luate de Liiceanu lui Cioran, in camera simpla din Paris. Zareai, in fundal, un sertar caruia ii lipsea minerul, acesta din urma fiind inlocuit cu o simpla atza. Pina si mormintul din cimitirul Montparnasse depune marturia simplitatii: oarecum stingher si saracacios, itzi ia ore sa dai de el, ca si cum dinadins s-ar ascunde…

Nu stiu cum a murit Cioran…

Am sa povestesc insa o mica intimplare, petrecuta intr-o librarie din Montreal (o sa ma straduiesc sa o fac scurta…). La sfirsitul unei zile de cursuri, m-am oprit la aceasta librarie, intre doua metrouri, in drum spre casa, ca sa-mi fac un mic cadou. Caci fusesem cuminte in ziua aceea, vorba povestitorului…Am cumparat trei carti de Cioran. M-am dus sa le platesc si baiatul de la casa, cu sigurantza un student care muncea ca vinzator sa-si plateasca studiile (aici 90% dintre ei fac asta), mi-a spus, sau mai degraba mi-a strigat:”Cioran!!! – pronuntzat, evident, Sioran, cu un a nazalizat la sfirsit)…- Génial!!Vous avez fait un excellent choix, Madame! Ce gars est vraiment, vraiment génial!! Avez-vous lu “Précis de décomposition?…”Si uite asa nu mai contenea tinarul…Impresionata de entuziasmul lui aproape bolnav, am simtit cum colturile gurii mi se deplaseaza  repede spre urechi, in timp ce ii raspundeam – in gind, desigur, caci mi-era imposibil sa strecor vreun cuvint – “Mais oui, mais oui…je le sais…’

Nu stiu cum a murit Cioran…Nu stiu daca e in Iad sau in Paradis…Stiu doar ca atunci, in librarie, am simtit un miros de crin…Si am fost tare fericita in ziua aceea.

Exil

“De ce pays qui fut le nôtre et qui n’est plus à personne…” apar din cind in cind fantome ale trecutului. Citeodata le cautam noi insine, sintem curiosi sa vedem daca ,in cenusa a tot ce a trebuit sa ardem ca sa ne putem desprinde, a mai ramas ceva. Ne intrebam fara incetare cum va fi reintoarcerea si ce vom mai gasi acolo, cu atit mai mult ca uneori propria noastra mina e cea care a pus focul. Oare banuiala ca nu mai apartii niciunui tarim va deveni certitudine? Cu timpul, realizezi ca doar mormintele celor dragi te mai tin legat de cealalta viata pe care ai trait-o cindva, undeva, foarte departe. Si mai intelegi ca e periculos sa rascolesti cenusa. Risti sa gasesti ceva.
Doar in exil intelegi de ce Cioran nu a mai revenit niciodata la limba romana.