“De ce pays qui fut le nôtre et qui n’est plus à personne…” apar din cind in cind fantome ale trecutului. Citeodata le cautam noi insine, sintem curiosi sa vedem daca ,in cenusa a tot ce a trebuit sa ardem ca sa ne putem desprinde, a mai ramas ceva. Ne intrebam fara incetare cum va fi reintoarcerea si ce vom mai gasi acolo, cu atit mai mult ca uneori propria noastra mina e cea care a pus focul. Oare banuiala ca nu mai apartii niciunui tarim va deveni certitudine? Cu timpul, realizezi ca doar mormintele celor dragi te mai tin legat de cealalta viata pe care ai trait-o cindva, undeva, foarte departe. Si mai intelegi ca e periculos sa rascolesti cenusa. Risti sa gasesti ceva.
Doar in exil intelegi de ce Cioran nu a mai revenit niciodata la limba romana.
Sava Domus
Blogging the Sava’s world
Mi-e greu sa inteleg ce simtiti voi acolo si de ce simtiti atit de acut.Dar ma gindesc ca poate e mai bine sa va fie dor decit sa fiti aici dezamagiti.
Ne este dor de o iluzie, draga Gabi. De ce am fi vrut noi sa fie viata noastra acolo. De ce am visat, tineri fiind, ca va fi viata noastra si nu a fost sa fie. Nostalgia asta cred ca o are fiecare, fie aici, fie acolo. Noi s-a nimerit sa o avem aici. Inteleg din ce in ce mai bine in ultima vreme ca acest dor de tara care transpare in scrisul nostru nu e de fapt decit nostalgia anilor nostri tineri. Traind aceasta nostalgie departe de locul unde am trait acei ani, ea se confunda cu dorul de acel loc. De aceea pare a fi altceva, de aceea pare a fi mai acut.
Dar nu e decit, vorba romanului, “aceeasi Marie, cu alta palarie”.
Te sarut cu mult dor si iti multumesc pentru comentariile tale atit de adevarate! Si te astept in continuare!