Amestecate,
vorbe de tihnă,
facute-n spaţiul casnic, temeinic,
bătrâneşte,
de sus în jos, de la stânga la dreapta,
cu fiinţe incolore,
fezandate prin gând,
cu scorţişori, şi mirosuri de dulce,
născute-n decembrie, în luna de şase luni,
ce nu se mai termină, ca-n onanomastica romanţă,
strivită de-un falus sclav şi stăpân, de vreme bună, ori rea.
Cum a da Dumnezeu,
Ne mai vorbim, cu o înseninare de zbenghi
Ne ludiculizăm apoi, cu ochii mari la detaliile din pieile ce le purtăm,
de condamnaţi la moarte.
Ne simţim mai săraci, cu duhul,
şi ne speriem că a mai apărut o gaură spre cur.
Acumulăm dări si facturi in formă de pâlcuri de mesteceni,
să ne ţâşnească drept din piepturile unse cu ţărână.
Dăm buzna pe goblenul online,
cu borangicul suav postat în soarele scurs în larve de gâză,
pe vreme de seară,
când dinlăuntrul e trecut,
şi nimeni nu mai suflă, de teamă că-ntr-o zi,
un Zarathustra plictisit, va-nchide jocul,
ne-ntrecut de blând.
Salut Mihai, tusea s-a inasprit pe la tine prin torecele poetic, s-a innourat poate peste zenitul de ceară. Dar nu e rau cind cineva loveste rar clapele grave ale pianinei cotidiene…
Mihai, credeam ca ti-a priit concedul la America, of, of!!!
Iti dau o urecheala din acelea…
Nu ca n-ar fi bun textul, ci, intens, induce una din ACELE STARI ROMANESTI AUTENTICE de care noi, slava Domnului, nu ducem lipsa nicicind…
Capul sus, ce naiba???
…ploua de cinci stamani in Montreal 🙁 Si cand o sa se opreasca ploaia, o sa vina frigu ceala mare. Apa cum sa nu hii dipresiv? 🙂
Ma uitam acu vreo doua zile la un reportaj despre Cohen, si ascultam cu admiratie cum de-a lungul catorva ani buni in care mergea si-si citea poeziile intr-un cerc literar din Montreal, a fost supus unui bombardament de diatribe, care l-au inversunat sa se apropie asimptotic, poetic, de adevar. In momentul in care uita ca trebuie sa scrie bine, reusea…
De ce scriu io asa? Sa va spun drept, cred ca sunt un melancolic, daca ar fi sa ma iau dupa tabelele care impart oamenii in depresivi si entuziasti. Poate pare teribil, dar io nu gasesc ca e un lucru rau. Fiind asa, imi trebuie tare putin sa fiu din cand in cand fericit… imi ajunge o vacanta pe an, o conserva la cort, un rasarit, o vorba buna pe blog…
Sa va veselesc oleac, daca ziceti ca v-am speen-uit asa rau:
Blogosneata: Tu ai comments?
Bloghinita: Am doua. Tu cate ai?
🙂
Ei, lasa Mihai ca te-am inteles… si mi-a placut mult textul, parca era asa… o jalba scrisa pentru noi, cind vacantele admise prin contract (social, sa-i spunem) s-au cam terminat pe anul asta. Da, e bine sa poti avea intens bucuria lucrurilor simple, de regula privirea e rezonatorul cel mai eficace.