Mă plimbam aseară cu absolutul nostru istoric, lumina era puţin piezişă, glasul stins, trecut printr-o sită de vată de sticlă. Am mai prins doar sfârşitul brutal, fiule, ăsta-i secretul vieţii şi al morţii… Şi-am rămas cumva suspendat de firul direct, preţ de-o bătaie de aripă stângă. După care s-a rupt: eram în tunelul cu cifre, laminate-n vitraliu. Mergeam timid, luptându-mi gândul să descifreze şarada. Mă opreşte atunci bătrânul pădurar: nimic nu-i pierdut. Coboară din minte spre inimă, în târşetea drumului ăsta, a mai rămas poezia.

O prietena draga mi-a scris, ca raspuns la ce incercam noi sa facem pe acest blog:

“Se pare ca incercam toti sa ne redefinim si sa ne regasim dupa tumultul prin care am trecut de cind am venit aici. Dumnezeu sa ne ajute!” 

Cuvintele ei m-au facut sa-mi pun din nou intrebarea: de ce facem asta? De ce facem publice gindurile, trairile noastre, chiar cu riscul de a nu fi intelesi sau de a fi intelesi gresit? Sa fie o incercare de redefinire ori de regasire? Cred ca da, cel putin in parte. Sa aibe asta legatura cu faptul ca la un moment dat am hotarit sa emigram? Ca ne-am trezit singuri intr-o lume straina in care a trebuit sa invatam sa traim? Ca invatatura asta a lasat poate urme? A facut sa nu mai stim exact unde se afla “acasa”, a distrus prietenii, a schimbat ceva in noi, ne-a facut pe unii mai puternici, pe altii mai slabi, pe unii mai tristi si pe altii mai intelepti? Cine poate sti? Daca tragem o linie, oare suma va fi avind un “+” sau un “-” in fata ei? Cu siguranta ca majoritatea dintre noi, cei rupti de tara, ne-am schimbat facind pasul acesta, fiind nevoiti sa ne traim viata departe de radacini. Unii ne-am schimbat fara sa ne dam seama, dintr-un instinct de supravietuire, altii cu buna stiinta, poate din orgoliu. Unii continuam sa ne intrebam, mai ales noptile, cind sintem, nu-i asa, sinceri cu noi insine, daca pasul facut a fost unul bun, daca hotarirea luata atunci a meritat sacrificiul,  tumultul, cum  spunea prietena mea. Pentru unii poate ca da, pentru altii cu siguranta  nu. Citiva poate  inca mai cauta raspunsul la aceasta intrebare, daca si-au pus-o vreodata. Pentru unii exista regrete, pentru altii multumire. Poate ca pentru nimeni nu este alb ori negru, si probabil niciodata nu va fi.

De aceea continuam sa ne punem intrebari, de aceea scriem pe un blog, de aceea ne bucuram cind prieteni dragi ne (re)gasesc si ne ajuta sa aflam macar o parte a raspunsului pierdut ori nestiut, cine mai stie…

E o zi din acelea greu de suportat, caci de cind ma stiu nu am stiut ce sa fac in astfel de zile ploioase care ma indeamna sa caut pe cineva caruia sa pot vorbi, care sa ma ajute sa ies din frigul lor crud.  Imi amintesc de astfel de zile din adolescentza mea, au avut dintotdeauna acelasi efect devastator: o tristete imensa, fara leac, care nu trecea decit odata cu ploaia, ca sa revina odata cu ea. Nici atunci si nici acum nu am reusit sa gasesc solutia miracol contra acestui teribil “mal de vivre” pe care mi-l da dintotdeauna ploaia. E ca si cum o lume ar plinge si s-ar plinge pe sine, intr-o nemaipomenita dereglare de serotonina. Atunci fugeam pe la prieteni, cautind dezlegare in fumul tigarilor, in fata unei cesti de cafea. Nu era decit o amanare…caci teribila tristete adusa de ploi a revenit mereu. Acum stiu ca face parte din viata mea, din mine, si o las acolo, o tolerez, caci stiu ca va trece…, nu in fumul tzigarilor, ca altadata, ci in invaluirea unei priviri pline de iubire si in  mingiierea unor minutze mici. 

Vreau  sa marturisesc ca nu stiu cum a murit Cioran. Foarte probabil, singur si foarte probabil, trist. Nici nu se putea altfel. Mi-e greu sa mi-l imaginez parasind lumea aceasta cu detasare. Pariul lui Pascal trebuie sa-i fi fost cu totul strain si nedatator de sperantza.

Nu stiu insa mai nimic din toate astea…

Mi-aduc aminte de interviurile luate de Liiceanu lui Cioran, in camera simpla din Paris. Zareai, in fundal, un sertar caruia ii lipsea minerul, acesta din urma fiind inlocuit cu o simpla atza. Pina si mormintul din cimitirul Montparnasse depune marturia simplitatii: oarecum stingher si saracacios, itzi ia ore sa dai de el, ca si cum dinadins s-ar ascunde…

Nu stiu cum a murit Cioran…

Am sa povestesc insa o mica intimplare, petrecuta intr-o librarie din Montreal (o sa ma straduiesc sa o fac scurta…). La sfirsitul unei zile de cursuri, m-am oprit la aceasta librarie, intre doua metrouri, in drum spre casa, ca sa-mi fac un mic cadou. Caci fusesem cuminte in ziua aceea, vorba povestitorului…Am cumparat trei carti de Cioran. M-am dus sa le platesc si baiatul de la casa, cu sigurantza un student care muncea ca vinzator sa-si plateasca studiile (aici 90% dintre ei fac asta), mi-a spus, sau mai degraba mi-a strigat:”Cioran!!! – pronuntzat, evident, Sioran, cu un a nazalizat la sfirsit)…- Génial!!Vous avez fait un excellent choix, Madame! Ce gars est vraiment, vraiment génial!! Avez-vous lu “Précis de décomposition?…”Si uite asa nu mai contenea tinarul…Impresionata de entuziasmul lui aproape bolnav, am simtit cum colturile gurii mi se deplaseaza  repede spre urechi, in timp ce ii raspundeam – in gind, desigur, caci mi-era imposibil sa strecor vreun cuvint – “Mais oui, mais oui…je le sais…’

Nu stiu cum a murit Cioran…Nu stiu daca e in Iad sau in Paradis…Stiu doar ca atunci, in librarie, am simtit un miros de crin…Si am fost tare fericita in ziua aceea.

“De ce pays qui fut le nôtre et qui n’est plus à personne…” apar din cind in cind fantome ale trecutului. Citeodata le cautam noi insine, sintem curiosi sa vedem daca ,in cenusa a tot ce a trebuit sa ardem ca sa ne putem desprinde, a mai ramas ceva. Ne intrebam fara incetare cum va fi reintoarcerea si ce vom mai gasi acolo, cu atit mai mult ca uneori propria noastra mina e cea care a pus focul. Oare banuiala ca nu mai apartii niciunui tarim va deveni certitudine? Cu timpul, realizezi ca doar mormintele celor dragi te mai tin legat de cealalta viata pe care ai trait-o cindva, undeva, foarte departe. Si mai intelegi ca e periculos sa rascolesti cenusa. Risti sa gasesti ceva.
Doar in exil intelegi de ce Cioran nu a mai revenit niciodata la limba romana.