Oh! Cât timp trecu!
Miriapozi cu lungi meschine trupuri,
solzoși cu mici mizerii străbătând nisipul…
Oh! Vino Doamne
suflând nebănuit –
ce-am mai făcut?
Și ce-am făcut,
în sterpe săli de cinema?
Unde s-au dus, când au murit,
nenorociții noștri de milogi?
Să fie El?
În orice șleampăt beat
cu mâna-ntinsă-n centru, ce șade răstignit,
și urlă-n limba-Ți neștiută:
De ce-ai murit?

De ce-ai murit,
tu inimă nebună?
Revino!
Iar!
Să tremuri!
Cald!
Când fulgul dalb
coboară strâmb pe visul geam,
păzind sălbatec,
un ultim prunc pribeag…

Dar nu pica!
Oh, nu! Nu pica și tu,
din lanul de secară!
O clipă, fu…
Se duse…