“Diaspora l-a făcut preşedinte pe Băsescu” titreaza “Evenimentul zilei”. “Diaspora a schimbat rezultatul. 78% dintre emigranţi au votat Băsescu” titreaza “Gindul”.

Noroc cu romanii plecati in afara, ca au cei ramasi pe cine sa traga la raspundere! Cei 50% dintre romanii care au votat Basescu ori cei 50% dintre romanii care au votat Geoana (tot una, in ceea ce ma priveste) sint aceeasi alegatori care au votat Becali, Ioana Basescu si CV Tudor pentru Parlamentul Europei. Aceeasi romani patrioti ramasi pe pamintul stramosesc cu drag de tara lor.

Nu votez de ani de zile. Nu votez din principiu. Nu vreau sa fiu partasa nici unei ideologii. De cind am plecat din tara, de 10 ani, nu am votat niciodata in calitatea mea de cetatean roman din diaspora. Am votat o singura data in Romania, la alegerile din 96, cind a fost ales, cu atitea sperante, Emil Constantinescu. Am sperat, atunci, ca multi altii, ca el va aduce schimbarea atit de mult asteptata. Dezamagirea a fost crunta. Realegerea “Bunicutei”, in 2000, a fost ultimul ghiont de care aveam nevoie ca sa ma pot hotari sa plec din tara. Nu as mai fi putut suporta inca 4 ani sub comunisti.
De atunci, politica romaneasca nu e pentru mine decit un lamentabil spectacol, la care privesc, de care ma minunez si ma scirbesc deopotriva. Niciodata nu voi alege intre doi monstri, prefer sa-mi pastrez intacta ultima libertate : aceea de a refuza sa fac parte din jocul minciunii, al coruptiei, al distrugerii unei tari intregi.

Niciodata nu as putea alege intre CV Tudor si Iliescu, ori intre Basescu si Geoana. Si nici un dezinfectant din lume, oricit alcool 100% ar contine, nu te poate spala dupa o participare la un asemenea…vot.

Pentru ca nu prea ai cum sa alegi intre “paduchi si plosnite” cum bine spunea un journalist intr-un articol din “Gindul”, zilele acestea, referindu-se la situatia incredibila in care au fost pusi romanii (pentru a cita oara) de a alege “raul al mai mic” ori “raul mai putin mare”.

Faptul ca am plecat imi ofera luxul de nu vota. Imi ofera luxul de ramine in afara jocului fara a-i mai suporta consecintele. Am platit deja pretul acestei libertati si am de gind sa ma bucur in continuare de ea. Fara nici o remuscare, fara nici un regret, si cu cea mai sincera parere de rau pentru cei ce cauta tapul ispasitor mereu undeva, “in afara”, insa niciodata acolo unde trebuie: in propria curte.

Tudor Chirila, in campania lui prin licee, declara, cu o sinceritate dezarmanta, cum a copiat el la romana ca sa intre la facultatea de teatru. Cu alte cuvinte, “mentorul” liceenilor si-a cladit cariera pe hotie, pe furt. Explicatia lui este ca romana era proba eliminatorie si daca nu ar fi copiat, ar fi riscat sa nu faca ceea ce il pasiona, si anume teatrul. Desigur ca a avut grija sa le spuna liceenilor: e grav ce am facut eu, nu faceti ca mine. Se stie insa ca puterea exemplului este mai mare decit cea a vorbelor, oricit ar fi ele de frumoase. Si tare mi-e teama ca unii tineri, nu toti, vor intelege doar o parte a mesajului, si anume: daca Chirila a copiat la romana ca sa intre la facultate, eu de ce sa nu o fac? Lasa ca ma rascumpar eu dupa aia, cu o campanie prin licee, in care sa le spun elevilor, nu faceti ca mine, si gata, imi spal pacatele. Poate ca majoritatea vor asculta frumoasele vorbe ale lui Chirila si vor uita chestia cu copiatul. Stiu eu…Sper. Insa dincolo de frumoasele cuvinte stau faptele. Nu ma indoiesc de bunele intentii ale lui Chirila. Doar ca mi se pare un pic nelalocul lui ca cineva care a reusit la facultate pe baza unei triserii sa vina sa proneze bunele valori in fata tinerilor. Caci se va naste o dileme evidenta, dupa parerea mea, in capul liceenilor: ca sa reusim in viata, sa facem ce a facut Chirila sau ce spune Chirila?
Poate ca Tudor Chirila ar trebui sa se multumeasca sa faca doar ce stie el cel mai bine, si anume, sa cinte…

Mi se intimpla rar sa citesc ziarele romanesti. Pe de o parte pentru ca realitatea de acolo nu mai este a mea, nu mai imi apartine, nu-i mai apartin, au ramas doar amintirile, bune, rele, mai mult cele bune decit cele rele…Si e bine asa.
Pe de alta parte, de cite ori rasfoiesc virtual ziarele pe Internet, ma infurii. Fiecare popor are, desigur, uscaturile lui. Uscaturile canadiene le gasesti, in general, in inchisori sau asteptind procese. Ai furat, ai inselat, ai mintit, poti fi sigur ca vei plati, intr-un fel sau altul. Uscaturile romanesti, dimpotriva, merg in Parlamentul european. Imi lipsesc cuvintele…Ce sa spun ? Incredibil, oribil, de groaza ?!!!!… repertoriul meu este prea sarac pentru ce se intimpla acolo. Trio-ul CV Tudor, Becali , Basescu Elena, ce se pregateste sa reprezinte Romania …unde ?…in Parlamentul european (imi tremura degetele pe tastatura cind scriu….) este summum-ul rusinii unui popor. CV Tudor, care nu mai are nevoie d nici o prezentare, nu-i asa ? Becali, care iese din inchisoare pe motiv ca are imunitate ca euro-parlamentar… Nu mai pricep nimic…cum naiba mai esti pe lista de alegeri daca tu esti la zdup ? Si aceasta papusa Basescu, vai de capul ei, ti-e si mila, saraca, ce cauta in politica fatuca asta acoperita de silicoane si care ar trebui sa se intoarca macar pentru citeva trimestre pe bancile scolii primare, nu de alta, dar sa mai revizuiasca un pic conjugarea verbelor ? Chiar orice scursura, orice hotz, orice dobitoc, orice proasta poate fi europarlamentar, poate reprezenta tara in Parlamentul european ? Nu se poate, spuneti-mi, va rog, cineva, ca dorm si am un cosmar ! Ce poate fi mai rau, poate tara aceea sa cada mai jos decit atit ?

Ma intrebam, stupefiata…

Da, se poate mai rau, sau la fel de rau. Si « mai raul » se cheama Catedrala Mintuirii Neamului. De ce mai avea nevoie biata tarisoara ? De megalomania reprezentantilor bisericii.
Citesc : ”Catedrala Mantuirii Neamului va avea o inaltime de 110 de metri, cat un bloc cu 30 de etaje, va fi asigurata impotriva cutremurelor de peste 8 grade si va avea o suprafata de 38.000 de metri patrati, adica de zece ori mai mica decat Casa Poporului. Cladirea va avea cinci etaje, intre care trei subterane si doua deasupra solului, 12 lifturi, 250 de locuri de parcare subterane si doua spatii de cazare, totalizand 500 de locuri.”
Poate nu am inteles eu bine, imi spun… O fi vorba de vreun hotel, vreun mall, ceva…Nici vorba, este vorba de o catedrala care se vrea simbolul mintuirii neamului romanesc. Nu stiu ce o fi in capul patriarhului Daniel, dar daca mai e ceva, nu e ce ar trebui sa fie… Din cite stiu eu, exista in Romania oameni care traiesc greu, care nu au nici ce minca, oameni cu adevarat necajiti, saraci, vai de capul lor. Poate ca milioanele de euro ar trebui folosite sa ajute cumva oamenii aceia. Din cite mai stiu eu, exista sute de biserici in ruina, biserici patrimoniu care asteapta, oh! de cind asteapta niste bani sa poata fi reconstituite, ori macar renovate. Din cite mai stiu eu, au existat preoti romani care si-au dat viata in inchisorile comuniste pentru adevarata libertate si pentru mintuirea neamului lor. Din cite vad eu, acum, reprezentatiii bisericii nu sint decit o clica a carei singura grija e sa construiasca o cladire MAI INALTA decit casa poporului.
Totul e deja pierdut in tara aceea batuta de soarta: respectul, mindria, cinstea, corectitudinea, nu mai exista demult. Ultima ramasita de respect a acelui popor pentru sine insusi s-a dus in vint odata cu trimiterea trio-ului infernal la Bruxelles. Doar ceva suflet ii mai ramasese poate neatins. Daca si acesta se va pierde in cele 250 de locuri de parcare, cele 12 lifturi si nu mai stiu cite spatii de cazare ale unei catedrale ca va costa milioane de euro si va face jocul afacerilor prea-inaltului patriarh si a clicii prea-sfiintiei sale, apai cred ca e timpul sa spunem ca neamul romanesc s-o pierdut cu totul.

Drumul ne este desenat dinainte. Putem, din cind in cind, sa o cotim putintel la stinga, ori la dreapta, asta neschimbind cu nimic directia drumului, ori punctul lui final. Ajungem citeodata la o rascruce care se dovedeste, in cele din urma, a nu fi fost decit un ocolis . Ajungem acolo unde trebuie sa ajungem, indiferent cite ocolisuri trebuie sa facem.
Pare simplu si pentru unii nu e nici un secret. Nici nu e in intentia mea sa comunic cine stie ce noutate. Doar ca ma gindeam la asta, intr-o zi, in clipele mele de ragaz, acelea in care imi regasesc gindurile amortite dupa o zi de munca. In astfel de clipe ma izbeste mirarea de cit de neprevazut poate fi, uneori, drumul. Uitindu-ma in urma, rememorind ani, imi dau seama ca nimic nu anunta cotiturile drumului meu. Eu, venita dintr-un capat de lume vad in birou copii si ai lor parinti veniti, multi dintre ei, la rindul lor, dintr-un alt capat de lume…Si ma intreb ce a facut sa ne intilnim aici, in acest punct comun, cum se face ca soarta lor e legata de a mea, ori a mea de a lor, chiar si numai pentru citeva rendez-vous-uri…Ce a nume a facut ca drumurile noastre sa se intilneasca intr-un punct , chiar si pentru un scurt ragaz… Oare acesta sa fi fost scopul drumului, ori asta face parte din drum, si scopul e altul, ceva ce eu inca nu pot intelege, ori nu pot vedea cu ochii de acum…Poate ca e prea devreme sa incerc sa pricep sensul a toate, poate ca trebuie sa mai astept, poate ca nu voi intelege niciodata…

O certitudine, una singura, incepe sa-mi apartina, timid : stiu ca drumul exista chiar si atunci cind imi pare ca l-am pierdut. Uneori absenta drumului poate deveni drumul in sine. Fie ca-l simt solid ori imi pare ca inaintez in vid, stiu ca drumul exista, mereu, sub talpile mele.

Am avut acum citeva zile un nou vizitator pe blog, reaparut dintr-un trecut care imi pare, si este dealtfel, tare departe. Cum nu l-am vazut de ceva vreme, mi-e greu sa fac legatura intre el, cel pe care il vad in pozele afisate pe blogul ce-i apartine si cel de acum citiva ani. Dar nu asta e, sa zicem, subiectul de azi. De altfel, persoana de care vorbesc nu s-a schimbat mai deloc, in ciuda anilor. Revederea aceasta virtuala, ca si alta care s-a intimplat aproape acum un an, cu altcineva, m-a aruncat intr-un trecut al meu, cind aveam … vreo 20 de ani, eram foarte tinara, si foarte nefericita, si nu-mi păsa de nefericirea mea. Atunci nefericirea era o constanta in viata mea si, nedindu-mi poate seama, eram foarte confortabila in starea aceea care ma facea sa ma simt altfel decit ceilalti, altfel decit norma ca sa zic asa, mi se parea chiar ca sint un pic speciala in felul meu. Necunoscutii care ma vedeau pentru prima oara retineau, de cele mai multe ori, o fata cu ochi mari si tristi.

Starea aceea a disparut cind m-am implinit in iubire. Am avut parte de acest nemasurat noroc, sa-mi intilnesc jumatatea, adevarata jumatate si sa devin, in sfirsit, un intreg. Daca ar fi sa credem in mitul androginului, omul a fost facut de zei, la inceput, dupa regulile perfectiunii. Vazind mai apoi ca omul e prea puternic in desăvîrşirea sa, zeii au devenit gelosi, si i-au taiat pe oameni in doua. De atunci, fiecare om nu este decit o jumatate din intregul ce a fost odata, si tot de atunci, fiecare jumatate o cauta pe cealalta, pentru ca doar asa poate gasi fericirea. Numai ca omul nu-si mai aminteste care este jumatatea lui, caci zeii, sireti, au avut grija sa-l cufunde in uitare, pentru ca odiseea regasirii sa fie sortita esecului. De multe ori se intimpla ca omul sa nu-si gaseasca jumatatea adevarata, si atunci ramine pina la sfirsitul vietii nefericit, simte, nestiind de ce, ca nu este intreg, ca ceva nedefinit, dar extrem de pretios, ii lipseste. Uneori insa, omul revine in gratia zeilor care l-au pedepsit odata, si isi gaseste adevarata jumatate. Chiar daca zeii l-au facut sa uite cine este, cind are norocul sa o gaseasca, acelorasi zei li se face mila, si il lasa sa stie, in sfirsit, ca ea este jumatatea cautata. Il lasa sa fie fericit. Si aici se incheie mitul. Doar ca…

…Aceeasi zei milosi pentru o clipa, insa prin natura lor razbunatori si inconstanti, nu se lasa, chiar dupa ce au acordat gratia lor unor muritori de rind. Sireti si subtili, de aceasta data fără să le distruga fericirea, zeii ii fac pe oameni doar sa nu o mai vada, ca si cum nu ar mai fi. Fericirea devine exterioara omului, relativa, dependenta de vreme ori mai stiu eu ce, fluctuind dupa cit de insorita e ziua si cit de neagra e noaptea. Fragila, gata sa fie distrusa de toate nimicurile ce se pot intimpla intr-o zi, fericirea este inca in noi, si ne striga s-o vedem.

Zeii sint aproape multumiti. Omul intreg si fericit aproape a uitat esentialul. 

Mi-am revenit un pic dupa citeva zile de boala. Slabiciune in tot trupul, gura uscata de febra, durere in muschi, durere de cap continua, in ciuda medicamentelor care nu au, pare-se, prea mare efect. Starea de boala e penibila, dar si revelatoare: dintr-o data, nu-tzi mai doresti decit sa revii la starea de dinainte ca boala sa te domine, sa redevii, adica, sanatos. Toate framintarile metafizice, intrebarile existentiale, disperarile filosofice, daca au existat vreodata, dispar si unica dorinta ce o mai ai e sa nu mai zaci in pat doborit de febra. In acele ore in care simti ca fortele tale se refac, dupa ce boala incepe sa piarda in putere, ei bine, esti fericit, cu adevarat fericit. Realizezi ca esti in viata, ca esti din nou sanatos si simti ca poti face…aproape orice. Din nefericire, starea aceasta nu dureaza decit citeva ore poate. Nelinistile, framintarile, disperarile, vor lua repede locul fericirii aceleia simple si pure pe care o simti dupa ridicarea din boala. Daca am putea pastra starea aceasta in permanenta, daca am putea mereu sa fim constienti de cit de mult avem doar pentru ca sintem sanatosi, mai mult de jumatate din problemele noastre nu ar mai fi. Ar disparea pur si simplu.

Am vazut in stagiu o pacienta afazica care se bucura ca un copil pentru ca reusise sa spuna cuvintul "plane". M-a impresionat pina la lacrimi si imi amintesc ca m-am gindit atunci ca ar trebui sa fim mult mai umili si mai recunoscatori pentru ce avem. Inainte de a studia in ortofonie, nu mi-a trecut niciodata prin minte sa ma bucur, sa fiu fericita pentru ca pot vorbi. In inconstienta mea, mi se parea ca e ceva ce mi-a fost dat, ceva ce am avut dintotdeauna si voi avea atit cit voi exista.

Asta e. Daca ne-am gindi la tot ce avem am realiza, cred, ca in realitate avem foarte mult, si nu am mai avea cind sa fim nefericiti, ori tristi, ori deprimati. Viata noastra ar fi cu mult mai…sanatoasa.