O fi virsta (se spune ca ne inteleptim dintr-o data pe la 40) sau poate altceva, constat insa cit de putin imi trebuie sa fiu fericita. Sa-i stiu pe ai mei aproape, sanatosi…Sa ma bucur de o iesire “en amoureux” (cum spune fata mea, cu putintica gelozie), de obicei la un film despre care vorbim apoi ore in sir degustind o patiserie intr-un bistro discret dar sarmant…sa reusesc sa ajut macar o parte din copiii pe care ii vad la clinica, sa vad macar un parinte un pic mai fericit (si) datorita mie macar o data pe saptamina…sa reusesc sa fiu mai toleranta cu mine insami, sa-mi iert mai mult propriile greseli…sa accept ca nu pot sa controlez totul si ca uneori, asta e, dau gres…sa am planuri de viitor…sa visez la cele trei locuri pe care vreau sa le vad inainte de a muri (New Orleans pentru muzica, Pompei in amintirea dragului meu profesor de latina si Machu Pichu pentru …ei bine, pentru tot!)…sa continui sa alerg pentru ca pot sa o fac…si sa nu ma las afectata de prostia din jur, stiind ca e fara leac.
Cam asta.