Anul acesta a fost al doilea an in care copiii nostri, Stefan si Dora, au umblat cu colinda, impreuna cu alti copii romani. Copiii se pregatesc cu doua saptamini inainte, si apoi merg din casa in casa, colindind si aducind bucurie familiilor lor. E impresionant sa-i vezi cu cit suflet participa, de la cei mai mici, cei de virsta gradinitei, pina la cei mai mari, adolescentii. Toti foarte frumosi, unii in costumele traditionale, aduse din tara si pastrate cu grija pentru acest moment al anului. Le multumim ca ne-au cinstit casa si ii asteptam si la anul!
Author Archives: shtefana
Un gind
Aseara am iesit in parc pe la 10.
Am inceput de vreo doua zile sa mergem la ski de fond.
O seara superba, -7 grade, frig doar atit cit trebuie obrajilor sa prinda o culoare rosie, sanatoasa. Nici o adiere de vint, doar ceva mai departe, zgomotul orasului. Paduricea, in schimb, era calma. Aleile luminate aveau ceva feeric. Si ne-am intilnit, din nou, cu vechile prietene, locatarele obisnuite ale parcului: caprioarele.

Le-am zarit cu greu, la inceput nu vedeam decit contururi negre desenate pe albul zapezii, insa bine ascunse de crengi. Nu s-au speriat de prezenta noastra, au continuat sa manince din frunzele uscate ale hatisurilor. Erau doar la un metru de noi si la alti citiva metri de sosea. Cit de ireala, si cit de fireasca in acelasi timp putea sa-mi para prezenta lor!
Cu cit inaintam mai mult in ritmul egal al skiurilor, cu atit o liniste impacata ma invaluia.

Simteam fericirea simpla de a fi afara, de a luneca pe skiuri printre copaci, in lumina difuza raspindita de felinarele de pe aleile ce inconjoara parcul. Nici un zgomot, in afara de cel al skiurilor, nici o prezenta in afara caprioarelor prea pasnice.
Luna se zarea si ea printre copaci, o luna noua, subtire si fragila, ca intr-o vedere de Craciun. Gindul imi era senin in ciuda tuturor nelinistilor, angoaselor ori disperarilor de peste zi. Gindul imi era linistit, si o parte din linistea aceea as fi vrut sa o pot darui si celor dragi, celor de departe, celor mihniti, ori tristi, ori doar resemnati.
Cuvintele prietenului Anatoli imi sunau in minte…
« Une étoile a sans doute encore de la lumière
Rien, rien n’est perdu »
Craciun fericit si plin de speranta familiilor noastre si tuturor prietenilor nostri, celor de aproape, dar mai ales celor de departe, si tuturor acelora care ne-au facut onoarea de a trece pe aici!
Unde credeti ca se afla tapul ispasitor? In diaspora, desigur!
“Diaspora l-a făcut preşedinte pe Băsescu” titreaza “Evenimentul zilei”. “Diaspora a schimbat rezultatul. 78% dintre emigranţi au votat Băsescu” titreaza “Gindul”.
Noroc cu romanii plecati in afara, ca au cei ramasi pe cine sa traga la raspundere! Cei 50% dintre romanii care au votat Basescu ori cei 50% dintre romanii care au votat Geoana (tot una, in ceea ce ma priveste) sint aceeasi alegatori care au votat Becali, Ioana Basescu si CV Tudor pentru Parlamentul Europei. Aceeasi romani patrioti ramasi pe pamintul stramosesc cu drag de tara lor.
Nu votez de ani de zile. Nu votez din principiu. Nu vreau sa fiu partasa nici unei ideologii. De cind am plecat din tara, de 10 ani, nu am votat niciodata in calitatea mea de cetatean roman din diaspora. Am votat o singura data in Romania, la alegerile din 96, cind a fost ales, cu atitea sperante, Emil Constantinescu. Am sperat, atunci, ca multi altii, ca el va aduce schimbarea atit de mult asteptata. Dezamagirea a fost crunta. Realegerea “Bunicutei”, in 2000, a fost ultimul ghiont de care aveam nevoie ca sa ma pot hotari sa plec din tara. Nu as mai fi putut suporta inca 4 ani sub comunisti.
De atunci, politica romaneasca nu e pentru mine decit un lamentabil spectacol, la care privesc, de care ma minunez si ma scirbesc deopotriva. Niciodata nu voi alege intre doi monstri, prefer sa-mi pastrez intacta ultima libertate : aceea de a refuza sa fac parte din jocul minciunii, al coruptiei, al distrugerii unei tari intregi.
Niciodata nu as putea alege intre CV Tudor si Iliescu, ori intre Basescu si Geoana. Si nici un dezinfectant din lume, oricit alcool 100% ar contine, nu te poate spala dupa o participare la un asemenea…vot.
Pentru ca nu prea ai cum sa alegi intre “paduchi si plosnite” cum bine spunea un journalist intr-un articol din “Gindul”, zilele acestea, referindu-se la situatia incredibila in care au fost pusi romanii (pentru a cita oara) de a alege “raul al mai mic” ori “raul mai putin mare”.
Faptul ca am plecat imi ofera luxul de nu vota. Imi ofera luxul de ramine in afara jocului fara a-i mai suporta consecintele. Am platit deja pretul acestei libertati si am de gind sa ma bucur in continuare de ea. Fara nici o remuscare, fara nici un regret, si cu cea mai sincera parere de rau pentru cei ce cauta tapul ispasitor mereu undeva, “in afara”, insa niciodata acolo unde trebuie: in propria curte.
Nostalgique un samedi soir_Musique et poésie
Vers les docks, où le poids et l’ennui
Me courbent le dos
Ils arrivent, le ventre alourdi de fruits,
Les bateaux
Ils viennent du bout du monde
Apportant avec eux des idées vagabondes
Aux reflets de ciel bleu, de mirages
Traînant un parfum poivré
De pays inconnus
Et d’éternels étés,
Où l’on vit presque nu,
Sur les plages
Moi qui n’ai connu, toute ma vie,
Que le ciel du nord
J’aimerais débarbouiller ce gris
En virant de bord
Emmenez-moi au bout de la terre
Emmenez-moi au pays des merveilles
Il me semble que la misère
Serait moins pénible au soleil
Dans les bars, à la tombée du jour,
Avec les marins
Quand on parle de filles et d’amour,
Un verre à la main
Je perds la notion des choses
Et soudain ma pensée m’enlève et me dépose
Un merveilleux été, sur la grève
Où je vois, tendant les bras,
L’amour qui, comme un fou, court au devant de moi
Et je me pends au cou de mon rêve
Quand les bars ferment, et que les marins
Rejoignent leurs bords
Moi je rêve encore jusqu’au matin,
Debout sur le port
Emmenez-moi au bout de la terre
Emmenez-moi au pays des merveilles
Il me semble que la misère
Serait moins pénible au soleil
Un beau jour, sur un raffiot craquant
De la coque au pont
Pour partir, je travaillerai dans
La soute à charbon
Prenant la route qui mène
A mes rêves d’enfant, sur des îles lointaines,
Où rien n’est important que de vivre
Où les filles alanguies
Vous ravissent le coeur en tressant, m’a-t-on dit
De ces colliers de fleurs qui enivrent
Je fuirai, laissant là mon passé,
Sans aucun remords
Sans bagage et le coeur libéré,
En chantant très fort
Emmenez-moi au bout de la terre
Emmenez-moi au pays des merveilles
Il me semble que la misère
Serait moins pénible au soleil
Emmenez-moi au bout de la terre
Emmenez-moi au pays des merveilles
Il me semble que la misère
Serait moins pénible au soleil
Un beau matin, je sais que je m’éveillerai,
Différemment de tous les autres jours,
Et mon coeur délivré enfin de notre amour
Et pourtant.. Et pourtant..
Sans un remords, sans un regret, je partirai
Loin devant moi, sans espoir de retour
Loin des yeux, loin du coeur,
J’oublierai pour toujours
Et ton corps, et tes bras, et ta voix,
Mon amour
Et pourtant..
Pourtant, je n’aime que toi
Et pourtant..
Pourtant, je n’aime que toi
Et pourtant..
Pourtant, je n’aime que toi
Et pourtant..
J’arracherai, sans une larme, sans un cri
Les liens secrets qui déchirent ma peau
Me libérant de toi pour trouver le repos
Et pourtant.. Et pourtant..
Je marcherais vers d’autres cieux, d’autres pays
En oubliant ta cruelle froideur
Les mains pleines d’amour,
J’offrirai au bonheur
Et les jours, et les nuits, et la vie
De mon coeur
Et pourtant..
Pourtant, je n’aime que toi
Et pourtant..
Pourtant, je n’aime que toi
Et pourtant..
Pourtant, je n’aime que toi
Et pourtant..
Il faudra bien que je retrouve ma raison
Mon insouciance, et mes élans de joie
Que je parte à jamais pour échapper à toi
Et pourtant.. Et pourtant..
Dans d’autres bras, quand j’oublierai jusqu’à ton nom
Quand je pourrai repenser l’avenir
Tu (ne) deviendras pour moi
Qu’un lointain souvenir
Quand mon mal, et ma peur et mes pleurs
Vont finir
Et pourtant..
Pourtant, je n’aime que toi
Et pourtant..
Pourtant, je n’aime que toi
Pourtant, pourtant, je n’aime que toi
Pourtant, pourtant, je n’aime que toi
Et pourtant..
Pourtant, je n’aime que toi
Et pourtant..
La povesti
« Constantine, Constantine, tzi-a zis mama, tine seama, cind te duci la Bucuresti…. »
Vechea poveste, nu-i asa…oricit ar incerca parintii sa-i fereasca pe copii de rele, acestia trebuie sa-si traiasca propriul destin.
Orice ar spune ori ar face bietii parinti, copilul tot dupa capul lui va face, si, desigur, se va lovi. Copilul TREBUIE sa treaca si el, la rindul lui, pe unde au trecut parintii, la rindul lor. Si pentru asta se va lovi, nu-i asa, de pragul de sus ca sa-l poate apoi sa-l vada… pe cel de jos.
Eterna poveste a lui Harap Alb… (« Sa te feresti, dragul tatii, de omul spin si de omul ros »…), spusa, atit de bine, intr-un cintec simplu, de Mircea Vintila, acompaniat de cei trei « corifei » : Mircea Baniciu, Alexandru Andries si Nicu Alifantis
Enjoy!
Si pentru ca tot dadui de ei…si i-as asculta ore in sir…o alta poveste, undeva, poate in Piata Romana nr. 9, ori poate, intr-un colt de suflet nostalgic…
Parenthood
Nu stiu care ar fi traducerea cit mai fidela a cuvintului englez « parenthood ». In romana exista traducere pentru « motherhood » (maternitate) si pentru « fatherhood » (paternitate), insa nu si pentru « parenthood », al carui sens le inglobeaza pe amindoua. In engleza, « hood » poate fi substantiv, insemnind « gluga, capison, boneta, capota, invelitoare » ori verb, insemnind « a ascunde, a tainui, a face un cos de camin pentru ». Cum s-ar putea deci traduce “parenthood” ? “Invelitoare copiilor », « invelisul parintilor ». Ghicim desigur sensul ascuns de « aparatoare », parintii nefiind altceva decit o aparatoare, un invelis copiilor. Si in cuvintul « invelis » se strecoara sensul de caldura, protectie, siguranta. Toate aceste sensuri intr-un substantiv compus, un extraordinar exemplu de concizie a limbii engleze.
Nu stiu daca Ron Howard, regizorul filmului « Parenthood » (USA, 1989) a avut in minte toate aceste sensuri cuprinse intr-un singur cuvint cind a facut filmul. Subiectul poate fi rezumat foarte simplu astfel : relatia parinti-copii. Gil (Steve Martin) si Karen (Mary Steenburgen) au un fiu diferit de ceilalti. E mai sensibil, plinge din orice, e nesigur pe el, fragil psihic, face crize, la scoala e greu, chiar foarte greu. Parintilor li se sugereaza cu discretie ca poate ar fi mai bine pentru baiat daca ar fi intr-o scoala speciala, pe masura nevoilor lui. Baiatul e vazut de o psihiatra, Helen (Diane Wiest), care, la rindul ei, are doi copii: un baiat la inceputul adolescentei, rebel, care refuza cu inversunare protectia mamei si o fiica, liceeana, care se marita cu un pusti doar ca sa se opuna mamei sale ( divortata si feminista).Desigur, mai sint si Nathan (Rick Moranis) si Susan (Harley Jane Kozak), care, vai, asteapta atit de mult, mult prea mult de la copiii lor. La cealalta extrema e Larry (Tom Hulce) caruia putin ii pasa de ce se intimpla in viata copilului sau.
Parinti si parinti…Copii si copii… « Cine a mai vazut baba frumoasa si copil cuminte », spunea bunica. Cum nu s-au vazut nici parinti care sa nu greseasca, as adauga eu, si atunci zicala ar fi completa. Si onesta.
Fiecare parinte portretizat in acest film e diferit, si fiecare, in felul lui, greseste. Unii cu cele mai bune intentii din lume, altii pentru ca nu mai stiu cum si ce sa faca, altii pentru ca nu se simt, pur si simplu, in stare. Nu se simt la inaltime, niciodata la inaltime. Dimpotriva, se simt depasiti, mereu depasiti de ceea ce se intimpla in viata copiilor lor, pe care, ii iubesc, desigur, atit, atit de mult… Cind insa sa le mai spui ca ii iubesti, cu atitea pe cap, cind sa mai gasesti timp sa uiti de griji si doar sa-i stringi tare in brate, asa, sa-i lipesti de sufletul tau, sa ii simti linga tine, inca mici, inca inocenti, inca ai tai…
Un singur lucru, insa, pare a fi numitor comun vietii de parinte. La un moment dat, Gil, personajul interpretat de Steve Martin, ii spune sotiei sale: « Stii, cind copilul tau se naste, e inca perfect. Inca nu ai facut nici o greseala… »
Aceasta imi pare a fi esenta “parenthood-ului”, oricare i-ar fi sensul si traducerea romaneasca: orice parinte din lumea aceasta ar da orice doar pentru a mai avea o sansa: aceea de nu fi facut, INCA, nici o greseala.
Closer
Am revazut « Closer »…E atit de complicata istoria celor patru, si nu exista nici un cistigator in povestea asta. Fiecare pierde ceva, fie ca e vorba de inocenta, de iluzii, de ideal ori pur si simplu de ce …a fost.
Ramine, sfisietor, regretul. Regretul de a nu fi avut curajul de a merge pina la capat. Regretul de a nu fi recunoscut iubirea cit inca mai era acolo. Regretul de a nu fi spus adevarul. Regretul de a fi spus adevarul.
Si iubirea, in toate astea? Ea ramine, undeva, tinuta la adapost intr-un ungher bine ascuns al sufletului, de unde e scoasa dupa ce lampa de pe noptiera e stinsa si, in intunericul protector, ochii pot, in sfirsit, contempla ceea ce n-a fost sa fie…
« Closer » (2004). Regia Mike Nichols, cu Julia Roberts, Jude Law, Natalie Portman, Clive Owen
Soundtrack: Damien Rice “The Blower’s Daughter”
Poveste lui Stefan
Arunca kaiak-ul in apa,
ia-tzi o pagaie si vino cu mine.
Mergem baiete.
vanatoarea e-n toiu.
Poate-om gasi si odaia….
Vasleste,
Apa e rece, mustatile-mi de promoroaca-s prinse,
frunze albe asternute-n calea iernii,
au ascuns netzarmurirea.
Lacul inghetzat se-intinde
in privirile mirate
coada castorului cade cu-o explozie de lumina
si-n mii de universuri paralele,
omenirea se destrama.
Unda valsului se rupe
si-n nisoarea potolita
o capcana se desface.
Gura larga, otelita-si vara coltii
in jivina chinuita.
Urme, straturi,
si-o fantana parasita,
ne aduc intr-o tarsete.
Lupii urla molcom,
Straniu. Tarla pare tot mai mica,
si omatul tot mai mare.
Podul subred scortzaieste,
dar noi stim ca daca-l credem,
o sa-l trecem. Suntem.
Locul nestiut de nimeni, e aproape.
Ca-n ceasloave vechi, cifrate,
se deschide-n nemurire ochiul alb,
se adanceste, si o mana, ca o cheie,
ne trezeste.
Dar din toate ratacite,
n-a ramas decat povestea…
Cum sa fac sa nu se piarda,
drumul, arborii si vinul?
Am sa-ti las mai bine
trei pupici, si-o poezie…
Din frumusetile patriei_Amintiri de asta-vara (II)
Mont Sutton, Québec, Canada, anul acesta, prin mai.
Pornim voiniceste, cu urcusuri …
…si coborisuri
Cararea…
O mica pauza pentru amintire.
Dora
Stefan
Am ajuns la piriu!
Ne oprim un pic la lac
Ne apropiem de virf
Panorama
Coborim
Vii?
Podetzul fara vames
Cararea pietroasa
Din frumusetile patriei_Amintiri de asta-vara(I)
Mont Orford, Québec, Canada
Algonquins Mountains, USA, 1559 m, cea mai mare altitudine pe care am facut-o.
SUS la 1559 de m, obosita dar incintata de performanta mea!
Incepe coborisul…




