Nostalghia

A fost…aseara, si a fost un vis… Roger Waters, The Wall Live in Montréal. Aveam 7 ani cind a fost scris albumul. Dupa 30 de ani , am trait privilegiul de a-l auzi LIVE. Nu tuturor le e dat, sint o norocoasa.

Spectacolul a fost sublim, Waters mult mai in forma decit ma asteptam. In jurul meu, plin de nostalgici, oameni cu parul aproape alb, de aceeasi virsta cu Waters, probabil. Induiosator.

De asemenea, multi, foarte multi tineri. Incurajator.

Mesajul scris acum 30 de ani este INCA de foarte mare actualitate. Si pentru citeva minute, mai crezi ca protestul , revolta, idealul mai sint INCA posibile. Doar ca, la aproape 40 de ani (cazul meu), nu mai crezi in ele asa cum credeai la 20. Ma intrebam cum am fi reactionat daca am fi vazut spectacolul acum vreo 15 ani…Probabil am fi crezut mai mult, am fi crezut CU ADEVARAT. Intre timp, am facut compromisuri, am inteles ca adevarul nu e niciodata alb sau negru, ci mai degraba gri.
Si cu toate astea, pentru doua ore, ne-am dat dreptul de mai visa, de a mai crede. Si asta e imens.

Redau aici citeva inregistrari din spectacol, aparute pe Youtube. Deja nu-mi vine sa cred ca AM FOST ACOLO!!!!

Citi dintre pustii de pe scena realizau CINE este Roger Waters?

Unul din momentele care m-au emotionat cel mai mult…O piesa foarte draga mie. Intre timp, zidul creste…

ZIDUL! Efectul a fost SUBLIM!

BRING DOWN THE WALL! Magia acelor momente este greu de descris: pentru citeva clipe, crezi cu adevarat ca zidul poate fi darimat. Pentru citeva clipe… magice.

Secretul

“Daca ai avea o bagheta magica care ti-ar implini trei dorinte, care ar fi acelea?”

Ei bine, as vrea sa nu mai existe restrictii si reguli acasa, adica totul sa fie permis.” (spus cu o fatza de clown, si un zimbet strengar).
Apoi as vrea ca bunicii mei sa mai fie in viata, sa ii pot cunoaste, sa stau de vorba cu ei.” (nimic din fatza de clown, dimpotriva, o maturitate surprinzatoare ce nu are nimic de a face cu fatza lui de copil de 11 ani jumate).
Si sa nu mai existe tari sarace in care copiii sa moara de foame”. (fara comentarii…)”

Asta si-a dorit azi Stefan, baiatul meu de 11 ani. Desigur ca prima dorinta m-a amuzat, si stie si el ca nu exista bagheta magica care sa faca sa dispara regulile casei. Dar incercarea moarte n-are, nu-i asa? si-o fi spus-o el in gind cunoscind rezultatul cu mult inainte de a … testa. Insa ce e foarte trist, si foarte nedrept, si de neschimbat, e ca nici o bagheta magica din lume nu-i poate aduce inapoi pe bunici. Si mai cred ca, din pacate, nici o zina din lume nu poate face sa dispara saracia si foamea, oricit de nedrepte si de neacceptat sint aceste lucruri pentru un copil de 11 ani.
Cu toate acestea, chiar fara sa o stie inca, copilul meu a descoperit secretul magic. Tot ce-i doresc e sa nu-l uite niciodata.

Iar pentru cei ce nu mai sint si pe care Stefan mi i-a amintit azi…avec sa pensée magique de mic om mare…I wish you were here… Cu un gind pentru cei ce gasesc alinare alaturi de un prieten bun si pentru cei prinsi (vremelnic) in cosmarurile noptilor

E.

E toamna grea. Plina de resentimente, de ura, de venin. De unde, nu stiu. Poate dintr-un trecut pe care nu am invatat inca sa-l iert. Poate dintr-un prezent pe care nu stiu inca sa-l iubesc. Poate dintr-o batrinete ce se apropie, sireata, urita si rea, nevrednica de frumusetea vietii.
Panica, frica, dor. Insir cuvinte si nici eu nu stiu ce mai vor sa zica. Nu stiu nici macar unde sa le mai caut intelesul. Nu stiu nici daca mai au vreun inteles. Scriu in zgomotul tastelor si nu stiu incotro mi se indreapta gindurile. Nu stiu nici daca se mai indreapta inspre undeva. Nu vad nimic mai departe de urmatoarele ore. Doua, cel mult…
E toamna. E urit. E nedrept. Pareri de rau. Ori, mai degraba, nimic.

As vrea sa pot sa ma rog.

Trecerea

Pare-se ca e nevoie de mai putin de 30 de secunde ca sa devii , din copil, adult. Cind oare s-au petrecut aceste 30 de secunde in viata mea de altadat’ ? Si cind li se va intimpla si lor ? Atit de firavi, de inocenti, de naivi chiar, atit de fericiti, inca, si atit de nefericiti, deja… Oare va fi vorba si pentru ei doar de 30 de secunde, ori poate mai mult…ori poate mai putin…

Am uitat cind am incetat sa mai fiu copil, mi-amintesc doar ca s-a petrecut foarte devreme.


“The Kite,” “The Chess,” and “Neverland – Piano Variation in Blue” by Jan A.P. Kaczmarek
From the soundtrack to Finding Neverland

In vino veritas

Ce frumosi eram cind eram tineri!mi-ai spus, nici macar nu ne era frica de moarte, acum o simtim peste tot, in genunchi, in coaste, in git, acum ti-e frica ca devii batrina, acum te gindesti din ce in ce mai des la moarte, atunci nu-ti era teama de nimic, iar moartea era atit de departe…

Ce frumosi eram cind eram tineri!ai spus…Si vinul raspindea arome de pruna coapta si ciocolata amaruie…

XXXI

Traiesc iar anii tineri. Aprinsul tamâios
În flacari sa ma arda, caci, iata, vine ceata.
Vin! Nu importa care. Nu sunt pretentios.
Pe cel mai bun gasi-l-voi la fel de-amar ca viata.

XIV

Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,
Iar moartea n-o sa-i schimbe rotundul si splendoarea.
Si nimeni nu-i sa-mi spuna ascunsul tâlc al spumii:
Ce sens avu venirea? Si-acum, ce sens plecarea?

XXXII

Am întrebat Savantul si-am întrebat si Sfântul,
Sperând c-au sa ma-nvete suprema-ntelepciune.
Si dupa-atâta râvna atât se poate spune:
Ca am venit ca apa si-o sa plecam ca vântul.

Omar Kayyam “Catrene”

La pensée du jour

Stau intr-o cafenea si sorb linistita dintr-un cappuccino. Sint in Saint-Lambert, un mic orasel de « banlieu », iar cafeneaua e tinuta « de toute evidence » de o familie de italieni. « Café Triesta » e cocheta, mese mici, majoritatea clientilor pensionari. Au iesit probabil la o plimbare si s-au oprit sa-si bea cafeaua si sa ia micul dejun. Ma uit la fetzele lor : linistite, senine, impacate… « paisibles », desigur, e cuvintul care imi vine in minte. Ma intreb, in acelasi timp, daca asa vor arata si batrinetile mele…Probabil ca da, imi spun, daca voi ajunge pina atunci.
Imi vin in minte rindurile amare scrise de o prietena, pe blog, despre batrinii Romaniei…Imi vin in minte si conversatiile telefonice pe care le am, saptaminal, cu mama si matusa mea, ramase acasa : ceea ce imi impartasesc ele de fiecare data e departe de linistea si seninatatea batrinilor din fata mea. « Noroc ca ati plecat, mama, ca nu stiu ce ati fi facut aici!… ». Da stiu, noroc ca am plecat, altfel ce ar fi facut ele acolo, cu pensiile lor de mizerie…In fine…Citesc rindurilor unora si altora care au plecat si care simt, ca si mine, ca nu se mai pot intoarce, ca ceva in mintea nostra e rupt pentru totdeauna. Sigur, cu sufletul e altceva. Dar si boala sufletului are leac. Ca orice pe lumea asta, imi spun, sorbind ultima picatura de cappucino.
Ma ridic, platesc, si ies. Pe strazi, aceeasi pace, acelasi calm, aceeasi bunastare. Totul pare foarte simplu aici, totul pare foarte complicat, chiar imposibil, acolo. Refuz sa ma mai intreb de ce.
E cald si umed. In aer se simte furtuna.

Petrecerea

“Stăteam de câtăva vreme într-un bloc. Deasupra mea era o nuntă. Dansau, dar fără nici un ritm parcă. Din când în când o voce răguşită se ridica peste celelalte; probabil cântau un refren. Un geam se spărgea, cu zgomot. Ce haos o petrecere, ce absurditate!
Dar aşa este şi DINĂUNTRU? Totul se organizează privit de acolo, şi ritmul dansului e ritm, iar vocile sânt una, ba chiar geamul acela care se sparge intră în desfăşurarea petrecerii. Există o lege de creştere interioară a petrecerii, întocmai cum cresc lucrurile în scena în care se sparge, trebuie să se spargă, vasul din IDIOTUL lui Dostoievski. Cei dinăuntru cunosc legea aceasta de creştere, iar pentru ei totul se ţine, chiar şi excesul; în timp ce pentru cel de afară totul e haos. Aşa trebuie să fie cu cei care judecă din afară orice acţiune, orice fapt de viaţă: stau la alt etaj.
Şi-mi dau seama, cum stau treaz în noapte, ce adânc fapt de viaţă e o petrecere. Cine spunea că nu se poate “povesti” un bal? E aproape un miracol, ca orice fapt de viaţă. E atât de frumoasă viaţa, cu creşterea ei spre nu ştii ce! O creştere riguroasă, geometrică, strictă, ca în Bach – spre nu ştii ce.
A doua zi întâlnesc un cunoscut din bloc.
“Ce frumoasă e viaţa!”, exclam eu destul de abrupt.
“Ai fost ieri la nuntă?”, mă întreabă el.”

Text de Constantin Noica

Si totusi…Chiar si dinauntru, petrecerea poate fi haos, absurditate, ne-noima. Nu trebuie decit sa te desprinzi din ritm chiar si pentru citeva secunde ca sa realizezi acest lucru. Petrecerea, dansul, frenezia lautareasca e un mijloc sigur de a uita de sine, caci actiunea ucide gindirea, nu-i asa? Omul cauta (constient sau nu) orice mijloc de a ucide si cea mai mica farima de gindire ce ar putea sa ii dea tircoale. Caci nu e simplu sa ti-o asumi, gindirea. Si atunci orice actiune ce il poate ajuta pe om sa nu-si mai puna intrebari si sa uite ca moartea pindeste la colt e binevenita.. Iar petrecera e un mod simplu si eficace de a uita. Si cred ca Noica nu gresea : petrecerea e un fapt de viata, in sensul ca viata e un lung sir de absurditati pe care le facem doar ca sa nu ne punem adevaratele intrebari. De aceea mergem la servici, la petreceri, facem sport, invatam una si alta, ca sa nu cumva sa ne treaca prin minte sa ne punem niscai intrebari.
Din cind in cind, insa, cineva se opreste, se desprinde din ritm, priveste in jur si nu mai gaseste nici o noima petrecerii…Si se simte dintr-o data foarte singur, si se intreaba ce cauta el acolo, pina cind ritmul ii da iarasi tircoale inghitindu-l in marea de petrecareti.

m-o-u-s-e

Primele minute ale scurtmetrajului provoaca un ris nebun…pentru ca incet-incet, un zimbet duios să ii ia locul…Noi, “vinovaţii fara vina”, copii plecaţi in cele patru zari, vă cerem, dragi părinti, iertare.

Exceptională Luminiţa Gheorghiu, atit de mare actriţă, reuşeşte să facă un rol mare chiar şi intr-un film mic (a se intelege, mai degraba, scurt).

Ora de povesti

“Amintiri din epoca de aur” (“Tales from the Golden Age” ) este un potpourri de 5 filme de scurt metraj care evoca, cum bine spune titlul, epoca binecunoscuta de noi toti. Fiecare din cele cinci scurtmetraje prezinta o legenda urbana din vremea comunismului. Filmul a fost prezentat la Canne in 2009, la sectiunea « Un certain regard » si, ca si alte filme ale noului val, a facut o impresie puternica.

L-am vazut de curind, intr-un centru de cinema unde, in cea mai mare parte a timpului sint difuzate filme americane de duzina. Cum insa « Tales from the Golden Age » nu a trecut deloc neobservat la ultimul « Festival Nouveau Cinéma » care are loc in fiecare an in Montreal, a fost cumparat si difuzat la scara mai larga in America de Nord. Filmul a avut o audienta impresionanta la festival, o buna parte din public fiind romani emigrati (ii recunosti dupa risete: numai noi putem ride la anumite replici ori situatii, caci numai noi STIM). In ceea ce priveste insa difuzarea filmului la scara larga nu pot spune ca difuzorii au facut o afacere buna. Si e de inteles, caci Monsieur/Madame “Tout le monde” nici nu are habar in general unde e Romania.
Asa se face deci ca in sala eram doar noi si inca o pereche. Oameni in virsta, asezati,seriosi, ne intrebam daca or fi romani. Raspunsul a venit imediat dupa primele replici din film: nici o reactie din partea cuplului respectiv, risete copioase din partea noastra. Ne-am privit, concluzia era clara: nu, nu sint romani. Confirmarea a venit dupa primele doua scurt metraje: cei doi au parasit finalmente sala, probabil pentru ca ceea ce vedeau si auzeau nu le spunea mare lucru si foarte probabil si din cauza risetelor noastre. Trebuie sa fac « mea culpa » : am fost niste spectatori galagiosi. Ne-am amuzat copios, am fost realmente gurmanzi, savurind absurdul situatiilor pina la ultima farimitura, caci cele cinci “legende” au de toate: de la un un porc gazat intr-un apartament si pionieri recitind peltic poezii de slava pina la colege de scoala cucerite cu un sandwich cu salam de Sibiu si “tovarasi” de la partid, unul mai abrutizat decit celalalt…

Dincolo de replicile suculente, Mungiu (care semneaza toate cele 5 scenarii) a gasit inca o data metafora perfecta a comunismului: caruselul de bilci, numit popular si « lanturi », care se invirte in nestire, si care nu mai poate fi oprit , pentru ca pur si simplu nu e nimeni sa-l opreasca. Pentru ca singurul care stie (si, eventual, poate) sa opreasca masinaria e si el acolo sus, invirtindu-se impreuna cu ceillati, pentru ca « asa a zis, ca trebuie sa urcam TOTZI »…

Si TOTZI am urcat, noroc ca spre dimineata s-a terminat benzina…si caruselul s-a oprit. A ramas insa greata. Si durerea de cap.